Primiţi colindul din acordeon?

Fără îndoială, aţi remarcat că de vreo doi ani încoace, în perioada sărbătorilor de iarnă, Clujul se aglomerează cu…acordeonişti ambulanţi. Unii dintre ei, cu experienţă de viaţă şi ceva ani adunaţi pe răboj, le au cu instrumentul dotat cu burduf, în virtutea talentului nativ şi nu pentru că ar fi urmat vreo şcoală de muzică, însă cei mai mulţi sunt precum micul Ionel Popescu din schiţa „Vizită” semnată Ion Luca Caragiale, care bătea toba să fie…bătută. Tot astfel şi aceşti mici…trubaduri autohtoni chinuie bietul instrument şi irită timpanul trecătorilor, dar nu oricum, ci în schimbul a ceva. Şi ca ienicerii lui Baiazid, sunt câtă frunză, câtă iarbă, de-ar ieşi o căpiţă bună la vremea cositului. În mod strategic au ocupat zonele aglomerate ale oraşului, împânzind centrul şi Piaţa Mărăşti, unde susţin concerte de dimineaţa şi până spre seară. Repertoriul deloc bogat cuprinde frânturi din colinde importate de la fraţii nord-americani. Cel mai adesea rulează celebrul „Jingle Bells”, pe care îl aud şi noaptea, în somn. Cu Hruşcă e mai greu.

Nu pot să nu mă întreb de unde îşi achiziţionează instrumentele? E adevărat că acordeoanele nu sunt nici Weltmeister, nici Hohner, n-o fi având foarte mulţi başi, dar nici de jucărie nu sunt, dintre cele pe care le pui sub brad pentru ţânci şi pe care le cumperi la câteva sute de lei de pe tarabă. Deunăzi, l-am reperat pe unul dintre colindători în buricul Clujului, în vecinătatea Primăriei. Departe de talentul lui Ionică Minune, Fărămiţă Lambru, Vasile Pandelescu şi Marian Mexicanu, amintind doar patru dintre acordeoniştii celebri ai României, individul mi-a atras atenţia nicidecum prin lipsa de talent, ci prin echipament. L-am scanat în fugă şi mi-au sărit în ochi ca firele de nisip următoarele amănunte: părul gelat, proaspăt trecut pe la frizeria din colţ, echipat cu o geacă de piele ca scoasă din cutie, pantofii de lac şi ceasul kitsch-os, la care aş mai adăuga statura, departe de cineva chinuit de soartă, obligat să sufle şi-n iaurt numai ca să câştige cinstit o pâine. Un cântar mi-ar fi confirmat bănuiala, anume că puştiul bate maja, adică suta de kilograme, semn de belşug şi rezultat al unor cine pantagruelice, bogate în carbohidraţi. Desigur, am mai putea invoca probleme la glanda tiroidă. Prin puterea deducţiei, Sherlock Holmes ar fi concluzionat că „specimenul” e vreun spion sub acoperire!

Mă surprinde neplăcut că autorităţile, în speţă poliţmaiştri locali, îi tolerează, deşi se parchează fără să plătească tichet. Cred că nu o fac de teamă, altfel nu-mi explic „nobleţea” manifestată faţă de…rapsozi. În schimb, ştim bine că-şi încoardă muşchiul sternocleidomastoidian în dialogul cu bunica care vinde o legătură de pătrunjel. Problema a mai fost ridicată şi în trecut, când agenţii au devenit ţinta ironiilor şi bancurilor pe internet, devenind, fără voia lor, eroii unor capturi impresionante de morcovi şi lavandă, care au dus la avansarea lor de la homo neandhertal la pitecantropi. În aceeaşi măsură, nu fac nimic în privinţa cerşetorilor agasanţi ce te întâmpină pe scările Catedralei din Cluj. Şi dacă ieri vorbeam de doi-trei, astăzi numărul lor s-a triplat. Spre şi mai marea mea surprindere, am constatat stupefiat că oile stau în acelaşi ţarc cu lupii, adică aceeaşi cerşetori îşi fac nestigheriţi treaba sub ochii jandarmilor.

În fine, după ce sărbătorile de iarnă vor fi trecut, acordeoniştii noştri se…reprofilează, în funcţie de anotimpurile lui Vivaldi. Să aveţi un Crăciun fericit!

Cristian FOCŞANU

Articole din aceeasi categorie