Premiere cinematografice. Fukushima

Un eveniment trist cum este cel de la Fukushima, 11 martie 2011, nu se uită deloc, nu are cum să se uite. Este viu, trăieşte, interesează în continuare, firesc dacă ne gândim numai la dimensiunile dezastrului uman (peste 20. 000 de oameni decedaţi/dispăruţi) şi material, cu urmări până în zilele noastre.

Dezastrul de la centrala atomică de la Fukushima interesează în continuare, la toate nivelele, cercetare, medicină, literatură, cinematografie,…

Cinematografic vorbind, două sunt filmele care au în centrul atenţiei dezastrul de la Fukushima, un cutremur de 9 grade pe scara Richter, urmat de un devastator tsunami. Primul este Fukushima : A Nuclear Story (2015), documentar realizat de Matteo Gagliardi. Al doilea este Salutări din Fukushima (producţie Germania 2016), regia şi scenariul de Doris Dorrie, aspru şi emoţionant deopotrivă, dar un film veritabil semnal de alarmă şi asupra lui mă voi opri în rândurile următoare. Este în mare, un film reuşit, dovadă şi cele cinci premii obţinute (Audience Award la Mill Valley Film Festival; Bavarian Film Award pentru actriţa Rosalie Thomass; două premii şi un loc 2 la Festivalul de la Berlin), respectiv trei nominalizări.

Doris Dorrie nu este un nume care să spună ceva cinefilului român. Poate va spune după vizionarea acestui film, chiar dacă la nivel de limbaj cinematografic – dialoguri, acţiune, imgine (Hans Lentz) – ar mai fi fost de lucrat. Actorii sunt sarea şi piperul acestui film şi sper să mai am ocazia să scriu despre actori precum Rosalie Thomass, Kaori Momoi sau Moshe Cohen,…, nu este însă târziu să ne familiarizăm cu numele lor.

Salutări din Fukushima este un film despre una dintre marile tragedii ale timpurilor pe care le trăim. Este şi un film despre prietenie, altruism, viaţă şi moarte, existenţă, fericire, adevăr, implicare, motivaţie, speranţă nu în cele din urmă. Suntem într-un oraş plin de adăposturi improvizate, de ong – uri prezente pentru a da ajutor, de oameni binevoitori şi săritori. Nu în ultimul rând, este filmul despre întâlnirea a două mari culturi, cea europeană şi cea niponă, întâlnire în condiţii triste, dar cu un final plin de speranţă. Trecutul, cu toate traumele sale, trebuie uitat. Trebuie mers mai departe, cu demnitate şi încredere.

Revin la Doris Dorrie (62 de ani), la a doua peliculă după stabilirea ei în Japonia. Este nume cunoscut, 15 premii (printre care unul la Seattle), alte 12 nominalizări sunt recomandările care atestă un creator interesant, autentic, original, de impact prin teme şi moduri de abordări. Mă refer la titluri care i-au adus lauri, alături de Salutări din Fukushima aflându-se ‘Manner’, ‘Gluck’, ‘Bin ich schon ?’ sau ‘Kischbluten – Hanami’.

Luat ca un tot, filmul semnat de Doris Dorrie deschide noi perspective şi o nouă cale de abordare a dezastrului de la Fukushima, dincolo de documentarele de strictă specialitate. Rămâne însă filmul care apropie oamenii, care uneşte spirite şi tradiţii.

Demostene ŞOFRON

Articole din aceeasi categorie