Ovidiu Bîrlea – Ion Taloş. Corespondenţă 1963-1977

Anul pe care tocmai l-am încheiat a fost anul care a marcat centenarul naşterii reputatului folclorist ,Ovidiu Bârlea, născut la Mogoş în Munţii Apuseni la 13 august 1917. Remarcat de D.Caracostea pentru informaţia sa promtă şi bogată, Ov. Bîrlea a fost cu adevărat un om al Apusenilor, unde îşi petrecea o bună parte din veri, când scăpa din căldurile Bucureştiului, şi unde îl invita şi pe preopinentul său Ion Taloş să-l conducă pe la Detunata sau pe la Cheile Râmeţului, locuri pe care le considera unice prin frumuseţea lor. Considerat drept unul dintre importanţii folclorişti ai ţării, alături de Ioan Muşlea sau Petru Caramen, Ov. Bârlea a fost sărbătorit cum se cuvine, prin ediţii şi numeroase simpozioane, unul dintre ele având loc chiar în luna decembrie la Arhiva de Foclor din Cluj-Napoca. Cu acest prilej s-au difuzat şi două dintre cărţile ce i-au fost închinate în acest an şi anume corespondenţa cu sora sa Doina Blaga şi corespondenţa cu folcloristul clujean Ion Taloş, amândouă ediţiile îngrijite de Andreea Buzaş în cadrul Centrului de Cultură „Augustin Bena” din Alba iulia. Cu totul remarcabilă mi se pare ediţia pe care această inimoasă cercetătoare a consacrat-o schimbului epistolar dintre cei doi specialişti şi oameni de cultură, conţinând 71 de scrisori emise de Ov. Bârlea şi 62 aparţinând lui Ion Taloş. Ele sunt în măsură să ne devăluie unele aspecte necunoscute din laboratorul de creaţie al lui Ov. Bârlea, legăturile sale durabile cu centrul de cercetări folclorice din Cluj, pe care l-a vizitat în 1963 la invitaţia lui Ion Muşlea, care şi l-a dorit colaborator la lucrarea sa despre chestionarul Haşdeu. În 1964 Ov. Bîrlea a demisionat din postul de şef de sector pe care îl deţinea la Institutul de Folclor din Bucureşti, trăind din acel moment pe cont propriu, aşa cum a mai făcut-o, din acelaşi spirit de frondă, şi Adrian Marino la Cluj. Poate că hotărârea lui a venit şi din împrejurarea că fratele său monseniorul Octavian Bîrlea, aflat pe atunci la Vatican, era o piatră de moară greu de înlăturat de pe umerii acestui etnolog şi folclorist, dar pe care el a dus-o cu demnitate pînă la sfârşitul vieţii. Această infirmitate i-a retezat însă toate şansele de a ocupa o catedră universitară şi după o încercare nereuşită de a intra prin concurs la Universitatea din Timişoara, el a refuzat rând pe rând orice încercare de a intra „la stăpân”, preferând să rămână un om liber, de o demnă verticalitate. Sunt de amintit astfel încercările repetate ale lui I.Taloş de a-l aduce la Cluj sau la Oradea sau chiar de a-l fi propus, prin Raluca Ripan, pentru calitatea de membru al Academiei Române, dar eşuate cu toatele. Rămân însă ca valide cercetările sistematice ale lui Ov. Bîrlea de a oferi folcloristicii româneşti lucrări dintre cele mai necesare culturii noastre, cum ar fi cea despre Istoria folcloristicii sau cea despre metodologia cercetării folclorice. Era bine orientat în domeniul colindelor, al liricii populare, a prozei populare, realizând mai multe ediţii ale unor precursori ai folcloristicii noastre, investigând universul folcloric al creaţiei lui Ion Creangă, Horia şi Iancu în tradiţiile noastre populare sau antologia Petrea Făt Frumos. Poveşti populare româneşti. La rândul său urmărea cu mare atenţie studiile şi ediţiile lui Ion Taloş, oferindu-i nu de puţine ori sugestii şi completări dintre cele mai salutare. Este vorba despre balada Meşterului Manole, despre lucrările lui Viciu sau ale lui Ştefan Cacoveanu, cei doi realizând împreună şi o ediţie a celor dintâi culegători de basme româneşti, Stănescu Arădeanul şi sau a încercărilor sale de edit a culegerilor lui Arthur şi Albert Schott, împreună cu R.W. Bendich sau cel realizat cu concursul lui Habenicht. În urma unor asemenea realizări, Ov. Bîrlea este cel care îi face o recomandare pentru o bursă Humboldt, care e un fel de text exemplar, care i-a deschis lui I.Taloş drumul unei specializări în Germania, unde s-a şi stabilit în anii de care vorbim. Prin strădaniile lui demne de atenţie, el a devenit unul dintre folcloriştii noştri cei mai reputaţi, un nume peste care nu se poate trece şi care face cinste regiunii sale de baştină, Sălajul, pe care l-a ilustrat atât de bine în disciplina lui, alături de D.Pop. Prin cartea de faţă, cercetătorii domeniului de care vorbim sunt introduşi pe uşa din faţă în cercetările cele mai importante ale epocii, asistând, cum s-ar putea spune, la critica criticii şi la ecoul unor antologii şi lucrări care îi privesc şi pe ceilalţi aşi ai disciplinei, cum ar fi Mihai Pop, Valer Butură, Iordan Datcu, Ioan Şerb, Ovidiu Papadima, Radu Niculescu, Adrian Fochi, Emilia Comişel, I.C.Chiţimia, Liviu Rusu etc. Peioada pe care o acoperă corespondenţa celor doi, înregistrează şi mari schimbări organizatorice în cadrul secţiei în cadrul căreia lucra I.Taloş şi nu de puţine ori trimiteri la o serie de oameni care făceau valuri în jurul lor, încercând să se aşeze în fruntea bucatelor fără să o merite. În acest sens cartea de faţă este şi o carte de conduită morală, de educaţie universitară, care ar putea servi de exemplu tinerilor de astăzi.

Mircea POPA

Articole din aceeasi categorie