Observator teatral. Un crailâc fără limite

Ispitit de lumea fabuloasă a „crailor” mateini, regizorul Răzvan Mureşan s-a încumetat să construiască pe scena Naţionalului clujean un spectacol baroc doldora de culori ademenitoare şi mişcări browniene. Intenţie lăudabilă, întreprindere dificilă şi plină de riscuri. Mai întâi trebuie spus că romanul lui Mateiu Caragiale Craii de curtea veche este în sine un bibelou literar intact, greu de descâlcit în fire narative viabile. Dovadă că dramatizările şi ecranizarea lui Veroiu din 1995 au fost sublime ratări. Apoi e greu de conturat amploarea caracterologică a unor personaje complexe în câteva ore de spectacol. Poate de aceea reprezentaţia se întinde pe aproape trei ore, desfăşurând energii actoriceşti gândite să reconstituie atmosfera unei lumi în descompunere morală.

Regizorul Răzvan Mureşan propune o incursiune în lumea interioară a scriitorului Mateiu Caragiale, viziune bine implementată în scenă. Investit cu aceste atribute este naratorul Matei Cara, interpretat în regim rigid de Miron Maxim. Atras de lumea de lupanar bucureştean, el spune povestea „crailor” deveniţi amici şi se sugerează că se lasă sedus (deşi nu se prea simte) de aerul aristocratului Paşadia Măgureanu, boier distins, estet şi desfrânat deopotrivă, interpretat de Cornel Răileanu în strictă cadenţă prezumţioasă, afectare ce-l pune într-o situaţie rizibilă în scena morţii, epuizat de excesele la care îl supune Raşelica Nachmansohn (Sânziana Tarţa). Scena felaţiei e un exces stânjenitor. E de înţeles că plimbarea personajelor prin localuri de perdiţie precum casa Arnotenilor trebuia exprimată şi vizual prin mimarea unor acuplări, legănări pe muzică lascivă, dar prelungirea acestora dăunează ansamblului.

Prezenţa actoricească eclatantă a spectacolului este Matei Rotaru în rolul pişicherului Pirgu, animatorul scenelor-cheie în stare să cucerească simpatia publicului. Mai palid jocul lui Ionuţ Caras în Pantazi, nobil cu nostalgia după călătorii în ţări depărtate, sentimentalul îndrăgostit subit de Ilinca Arnoteanu (Alexandra Tarce), fată delicată, rătăcită în acest balamuc al depravării. Din câteva fraze din roman, referitoare la mama lui Maiorică Arnoteanu, nebună, şi din aserţiunea că familiile boiereşti, dacă nu se sting la timp se pierd în degradare, regizorul creează o scenă de coşmar cu nebuni schilozi, greţoşi, repulsivi. Întrucât distonează cu „acţiunea”, putea să lipsească. Irina Wintze creionează o enigmatică apariţie în Margot, însoţitoarea naratorului din umbră. Nota zece pentru decorul semnat de Andreea Săndulescu (panouri transparente, lux oriental) şi costumele Ilonei Lõrincz, adecvate mediului eroilor. Vizual spectacolul e bine conceput, lucrat în amănunţime, dar trenează ca lungime. Când naratorul e înconjurat de personajele sale, ca într-o secvenţă de muzical hollywoodian, putea să fie finalul.

Desigur, apar şi Pena Corcoduşa (Adriana Băilescu) şi Maiorică Arnoteanu (Petre Băcioiu) şi ursul de la Moşi, ţiganca, flaşnetarul, chefliii omniprezenţi din periferia Bucureştilor, auzim şi vocea lui Zavaidoc, adică tot tacâmul pentru a crea atmosfera romanului. Dar, din păcate, aceasta nu e atmosfera de taină a romanului. Ceva nu rezonează. E atmosfera spectacolului realizat de Răzvan Mureşan după Craii… lui Mateiu Caragiale, ceea ce e altceva. Încurajaţi să dramatizeze romane celebre, regizorii noştri se îndepărtează tot mai mult de teatrul teatru. Când vom vedea în sfârşit o montare onestă, valoroasă a unui text scris special pentru a fi reprezentat pe scenă?

Adrian ŢION

Articole din aceeasi categorie