Tradiții de Crăciun în Transilvania(I)

Colindatul propriu-zis

Am găsit această formă de colindat în Bihor, pe Valea Crişului Repede (Copăcel, Borşa, Surduc), la poalele Munţilor Apuseni, în judeţul Cluj (Poieni, Someşul Rece, Bologa, Morlaca, Vânători, Iclod, Bobâlna), ca şi în judeţul Sălaj (Fildu de Sus, Fildu de Mijloc, Cuzăplac, Tămaşa, Petrind, Buciumi, Bogdana, Mierţa, Hida, Miluan). În aria ei de răspândire, ceata de feciori poartă felu­rite denumiri, cea mai frecventă denumire e aceea de „ceata feciorilor”.

În Ţara Oltului şi în Mărginime găsim denumirea de „ceata de juni”, „juni” ori „junime”, „toană”. În ţinutul Târnavelor, ceata poartă numele de „butea feciorilor”, în cîmpia Transilvaniei şi în zona Năsăudului ceata se numeşte „berea”; în sud-vestul Tran­silvaniei este cunoscută sub denumirile „cu doba” sau „dubaşii”, de la toba rudimentară confecţionată din „veşca unei site” peste care se întinde o piele, de obicei de câine.

În zona noastră de preocupări, respectiv nord-vestul Transilvaniei, am găsit următoarele denumiri: în Bihor „corindători”, „cu corinda” (dacă există şi turcă în corte­giul colindătorilor, ceata se numeşte „cu turca”, „turcaşii”); în Sălaj şi în Câmpia judeţului Satu-Mare „colindători” sau „rânduri de colindători”, „hadă”, „umblatul feciorilor”; în judeţul Cluj: „cu colinda”, „cu corinda”, „corindători”, „colindători”, „turca” etc.

Obişnuit, în satele cercetate se constituie câte o singură ceată. În general, fenomenul e specific satelor mai mici de deal şi munte. Uneori, dacă satul nu poate fi parcurs în perioada sărbătorilor, ceata se poate împărţi în două, dar numai pe parcursul colindatului, petrecerea făcându-se cu cetele reunite.

În satele cu mai mult de 1000 sau 1500 de locuitori se constituie câte două sau chiar trei cete (Săcădat, Tăşad, Borod, Ciucea, Buciumi, Leordina, Vişeul de Jos). De obicei, cetele se constituie după criteriul teritorial: joseni, suseni, mijloceni.

Ele îşi împart satul după criterii stabilite în comun. Uneori cetele nu se înţeleg asupra împărţirii teritoriului în vederea colindatului şi atunci au loc încăierări între ele, în momentul în care se întâlnesc în mijlocul satului (Tăşad, Tilecuş). În acest caz, gospodarii au dreptul de a nu primi ceata de colindători. Alteori constituirea cetele de colindătorilor se bazează şi pe criteriul social (al apartenenţei la o categorie socială). În Chioar şi Maramureş, ţinuturi clasice din punctul de vedere al diferenţierii în nemeşi şi iobagi, se găsesc asemenea diferenţieri pe cete. Practica are aici, desigur, obârşie feudală şi ea a dăinuit până în perioada interbelică.

Cetele se diferenţiază şi în raport cu modul lor de organizare: ceata tinerilor necăsătoriţi sau ceata flăcăilor, ceata mixtă (alcătuită din flăcăi şi maturi), ceata bărbaţilor căsătoriţi şi ceata feminină. Am întâlnit şi cete eterogene, alcătuite din femei, bărbaţi şi copii, grupări neorganizate, apărute în procesul involuţiei colindatului. Colindatul cetelor feminine are un caracter sporadic şi se întâlneşte astăzi frecvent în Sălaj (Cernuc, Ciumărna, Turbuţa, Lupoaia) şi în Maramureş (Vişeu de Jos, Moisei, Bogdan-Vodă). În linii mari, pornind de la structura cetei, se disting două zone în care se întâlnesc aproximativ ceea ce am putea numi două tipuri de cete. În zona Bihorului, în Câmpia Vestică şi în partea de sud a Sălajului domină tipul mixt, alcătuit din feciori şi maturi până la vârsta de 40-45 de ani şi chiar peste această limită. În satul Borşa, judeţul Bihor, am găsit participanţi trecuţi de vârsta de 60 de ani.

În general, oamenii bătrâni cunosc mai bine colin­dele, precum şi momentele ceremoniale ale colindatului, pe care le transmit celor tineri. Cetele alcătuite exclusiv din flăcăi erau frecvente în Bihor, Sălaj, Cluj, Maramureş. Ele nu au caracterul complex al cetelor de feciori din Ţara Oltului, din ţinutul Târnavelor şi Sibiului şi nici disciplina aproape militară a acestora. Totuşi, spre exemplu, ceata de feciori din Băiţa de sub Codru are un statut bine stabilit, cu o desfăşurare a obiceiului deosebită de alte zone. Ceata de feciori colindă casele în care sunt fete de măritat. Fetele aşteaptă ceata cu un colac anume făcut, cu „struţ” (buchet de flori) pentru fiecare membru al cetei şi cu sticle de bău­tură „frumos împănate”. Cu aceste sticle colindătorii bat în tăblia mesei strigând:

„Vivat, vivat

Sa trăiască

Ceata noastră!”

Urarea e rostită şi când este ales şeful cetei, vătaful, dovadă că şi în aceste locuri ceata a avut un sistem evoluat de organizare, asemănător cetelor din sudul Tran­silvaniei, perpetuând în acelaşi timp elemente arhaice.

Aria de răspândire a cetelor de feciori alcătuite după un sistem paramilitar a fost cu mult mai largă în tre­cut, încadrându-se, prin simpla analogie, între ceremoniile de întoarcere, după ce membrii ei deprindeau ceea ce era necesar pentru trecerea în rândul adulţilor.

Prezenţa colacului dăruit feciorilor din ceată, aruncarea lui în sus, prinderea şi ruperea lui în bucăţi şi consumarea lui în mod sacramental, aminteşte de ceremonialul nunţii, în momentul în care mireasa păşeşte în noul cămin al soţului.

Traian Herseni stabileşte o relaţie plauzibilă şi cu cete de căluşari munteni aşa încât se poate dovedi carac­terul evoluat al cetei de feciori din această regiune. La aceasta am mai putea adăuga şi modul de organizare a satelor, unităţi sociale bine întemeiate, cu gospodării înstărite în care, din cele mai vechi timpuri, s-au dezvoltat toate ocupaţiile mai importante: vânătoarea, pescuitul, oieritul, creşterea altor animale domestice, agri­cultura etc.

Activitatea cetelor de feciori depindea în primul rând de sat, de măsura în care acesta le dorea, le sprijinea, le încuraja sau le cerea. Biserica a jucat şi ea un rol deosebit în involuţia colindatului de tip arhaic, fiind singura instituţie naţională şi unicul focar de cultură pentru români. Ea a avut dreptul de veto în orice acţiune a cetei, în repertoriul de colinde, în structura ei. Mai mult, neânţelegenle religioase între ortodocşi şi uniţi au dus la separarea cetelor în cete de ortodocşi şi cete de greco-catolici, chiar în sânul aceluiaşi sat, în funcţie de confesiunea membrilor cetei (Aiton, Iclod, Bobâlna — judeţul Cluj; Sânmiclăuş, Terebeşti, Craidorolţ — judeţul Satu-Mare). Apoi, apariţia şi răspândirea fenomenului sectar a adus în sat case care nu mai primeau cetele, reducându-se astfel treptat câmpul lor de manifestare, veniturile şi rostul. În unele sate, goana după câştig a dus pe nesimţite la descompunerea datinei, în favoarea unor forme de alt ordin. Fenomenul era vădit nou, rezultat al evoluţiei capitaliste a satului.

Prezenţa populaţiei maghiare la care nu se sem­nalează asemenea obiceiuri a influenţat slăbirea funcţiei de ritual a colindatului, destrămarea cetei sau dizolvarea ei. De aceea, în satele cu populaţie mixtă, români, maghiari sau şvabi, cu mare greutate se poate reconstitui ceata de colindători şi repertoriul ei de colinde. E cazul unor sate din Câmpia Sătmarului: Ghilvaci, Moftinu Mare, Pişcolt etc.

Luând în considerare aceste elemente sociologice putem dovedi originea cetelor mixte, eterogene sau a celor de copii şi femei, cete, care vor colinda întâmplător pe la rude şi vecini. În cazul acestora, darurile au dispărut, colindătorii fiind trataţi numai cu mâncare şi băutură. Doar copiii primeau colaci şi bani. Această formă de colindat se găseşte pretutindeni în Transilvania, paralel cu ceata organizată a flăcăilor, mai cu seamă în nord, devenind în Maramureş şi Oaş forma dominantă de colindat.

Cele mai închegate forme ale colindatului, precum şi ale cetelor de feciori sau bărbaţi se întâlnesc astăzi în Bi­hor, zona Beiuşului, Valea Crişului Repede, Sălaj, Maramureş (Băiţa de sub Codru, Sălsig, Oarţa de Sus). Ele păstrează caracterul mai riguros al cetelor de altădată, în ce priveşte rolul, caracterul sacru, petrecerea de la sfârşitul colindatului şi mai puţin structura organizatorică complexă a acestora.

Formele degradate ale obiceiurilor care s-au păstrat până azi, ceata mixtă de fete şi feciori, repertoriul de colinde (uneori sărac, două, trei colinde într-un sat), mulţămita la colac, balul turcii, petrecerea finală (mulătaşu), dar mai ales colindatul cu turca (unde ceata s-a păstrat până în anii trecuţi, cu un mod riguros de al­cătuire), constituie elemente din vechea structură a cetei care, coroborate, pot evidenţia în mod incontestabil rolul, funcţia cetei şi a membrilor ei – de actanţi ai forţelor bene­fice, purtătorii ai cuvântului magic de bunăstare materială, socială şi sufletească.

Colindatul cu turca

În zona Codrului s-a umblat cu turca până la al doilea război mondial. A existat o ceată a turcaşilor for­mată din bărbaţi însuraţi, care s-a păstrat timp de 15 ani, cu mici modificări în structură sau întreruperi ale prac­ticării obiceiului. „Colindătorii cu turca umblau pă la tăte casăle. Unde erau fete şi neveste tinere jucau după ceterăşi. Gazda le dădea colac, bani, cârnaţi şi ţuică”. Tot aici se organiza şi balul turcii, „mulătaşu”, cum este numit în partea locului, a doua zi de Bobotează (7 ianuarie), când avea loc şi desfacerea cetei („se belea turca”). Spre deosebire de alte zone, petrecerea nu se făcea din câştigul dobândit la colindat, feciorii cumpărau băutura „de la boldă”, iar fetele sau mamele fetelor „se îngrijeau de mâncare sau de prăjituri”. Era timpul când fetele tinere intrau în joc. Erau fetele de măritat, cele care îşi vor aştepta peţitorii, pentru că după Bobotează urmau „câşlegile”, perioadă a anului destinată încheierii căsătoriilor. „Intratul în joc”, odată cu petrecerea de la sfârşitul ceremonialului, este atestat aproape în toate zonele Transilvaniei şi avea un pronunţat caracter de iniţiere. Pe de altă parte, după spargerea cetei, feciorii mai mari căutau să se însoare, trecând apoi într-o altă categorie de vârstă.

Este interesant şi faptul că ceata era obligată să colinde pe la casele cu fete mari, în unele zone existând colinde specifice destinate acestora. Fata îi aşteaptă cu mâncare şi băutura, mai demult şi cu colac şi o sticlă cu băutură „împănată cu un struţ de prime”. Obiceiul se leagă de acelaşi ritual premarital de a asigura succesul în căsătorie, dovadă că mai demult ceata din această regiune îşi avea atribuţiile ei bine definite şi o structură apropiată de cea clasică.

În zona Huedin fetele pregătesc pentru fiecare ceată câte un colac numit aici „colacul rândului”. În multe sate obiceiul s-a pierdut; în locul colacului ritualic care se consuma sacramental (în colectiv, rupt cu mâna), au apărut prăjiturile care nu mai au semnificaţia iniţială. Rândul de colindători îşi anunţă sosirea spunând „colacu”, prin care fata este înştiinţată să pună pe masă colacul rândului:

„Hai, Mărie-ntr-obor

Şapte flori dalbe de măr,

Cinci în rai, rai

Pune colacu pă masă

Că vin feciorii-n casă.”

Colindătorii cer permisiunea de a colinda prin formula mai sus amintită, intră în casă şi colindă stând în picioare şi alcătuind un semicerc în jurul mesei. Feciorii sunt serviţi de gazda casei cu pălincă, vin şi cu colac. Unul dintre feciori spune „mulţămitura” sau „tarostea” colacului după care, cu un gest solemn, taie o bucată din mijlocul colacului ca semn că acesta a fost început şi nu mai poate fi prezentat şi altui rând de colindători. După urarea făcută de unul dintre colindători, „rândul de colindători” pleacă pentru a colinda altă casă. Se întâmplă ca în timpul cât un rând de feciori se află în casă, la fereastră să colinde alţi feciori. Atunci primul rând pleacă, făcând loc celui de-al doilea. Dacă împreună cu ceata feciorilor mai sunt şi „ceteraşi”, atunci în final sunt jucate fata gazdei, mama fetei sau alte femei care sunt în casă.

A treia categorie de colindători sunt maturi, însuraţii, de multe ori în cete mixte, care colindă pe la neamuri şi vecini sau unii la alţii. La Borşa, Maramureş există obiceiul ca finii să colinde naşii şi să le ducă un colac de grâu frumos împodobit.

Petru Caraman afirmă că darurile rituale de la Saturnaliile romane, sărbătoare asemănătoare Crăciunului, aveau sensul de jertfă, iar colacul se raportează prin forma sa la cultul soarelui, iar prin funcţie la cultul morţilor.

La Călata, judeţul Cluj, după terminarea colindatului în casă se dădea colindătorilor ca dar un colac şi peste el cununa de la secerat.

Se poate afirma, în mod indubitabil, că ceata de fe­ciori a avut mai demult o arie de răspândire foarte largă, pe tot cuprinsul spaţiului etno-folcloric de care ne ocupăm. În zonele mai conservatoare ea s-a păstrat în forme mai puţin poluate, în altele există doar atestări fragmentare, iar în unele a dispărut cu totul. Este datoria specialistului de a cerceta, de a reconstitui ceata în formele ei de altădată, în zonele în care mai există urme sau fragmente de rituri ale acesteia.

Conf. dr. Aurel Bodiu