O problematică delicată: ARHITECTURA TOTALITARĂ

titlul

• de vorbă cu prof. arh. dr. Sorin Vasilescu •

– Sînteţi, de multă vreme, un arhitect cunoscut şi, totodată, dascăl. Director al Şcolii de Studii Avansate din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. Discuţia noastră mi-a sugerat acest titlu. De ce spuneţi că arhitectura totalitară este o problemă delicată?
01– Multă vreme, practic pînă la finele lui 1989, legătura între fascism, nazism şi comunism era greu de făcut. Dar cine face o analiză ştiinţifică, realizează că există, atît din punct de vedere ideologic, cît şi din cel al principiilor de arhitectură elemente de asemănare profunde. Toate cele trei ţări, Italia, Germania şi Uniunea Sovietică, ies după Primul Război Mondial cu nişte structuri socio-politice, care duc la apariţia partidului unic. Partid care ajunge să se sublimeze în conducătorul unic – fie Ducele, fie Führerul fie Primul Secretar. În aceste condiţii, lumea celor trei ţări este asemănătoare. Nu mai vorbim de o lume formată din oameni, indivizi, ci vorbim doar despre un concept general de mase. Toate acestea stau la baza unui ideal pe care toate cele trei state, care se considerau perfect democratice, dar, în realitate, erau state antidemocratice, iar democraţiile occidentale erau considerate plutocratice şi nimic altceva. Aceste trei ţări au fost obsedate în obţinerea, în făurirea, mai exact, a omului nou. De la homo fascistus, pînă la la homo sovieticus idealul este acelaşi. În această perioadă (23 în Italia, 70 în URSS şi visatul Reich milenar 12 ani) arhitectura a fost considerată ca instrumentul cel mai adecvat de reprezentare a statului. Nu este o noutate. De cînd lumea, limbajul arhitectural, prin perenitatea pe care o are, a fost considerat cel mai reprezentativ. Hitler spunea: ”Un popor trăieşte cît monumentele sale”. N-o să putem disocia niciodată lumea egipteană de piramide, să spunem. N-o să putem disocia niciodată de civilizaţia occidentală , născută în Grecia eternă, fără să ne gîndim la Partenon. Din punct de vedere al ideologiei, toate cele trei ţări au urmărit acelaşi lucru: să promoveze o arhitectură care, iarăşi, convenţional, s-a numit „artă de stat”. Şi acest termen şi cel de „totalitar”, sînt creaţii ale marelui filosof Giovanni Gentile. Termeni care spun ceva în principiu, dar acest principiu trebuie bine disociat. Pentru că cele trei ţări despre care vorbim, campioane ale totalitarismului, se prezintă în faţa istoriei culturii şi civilizaţiei – măcar din punctul acesta de vedere – profund diferite. Unul este bagajul cultural, alta este tradiţia şi alta capacitatea creatoare a lumii italiene, alta a celei germane şi, categoric, alta a celei sovietice. Dar, în condiţiile particulare ale traumelor de după Primul Război Mondial, au apărut trei ipostaze ale socialismului: socialismul corporatist, numit fascism, naţionalism-socialismul – nazismul şi socialismul bolşevic. Acestea sînt elementele ideologice care au promovat forme de arhitectură reprezentative pentru stat. Diferenţele sînt, însă, profunde. Au elemente comune la bază, dar dezvoltări diferite, pentru că trebuie să ne gîndim la rolul major, determinant, al conducătorului. Mussolini, Hitler sau Stalin, ca indivizi proveneau din secţiuni diferite ale societăţii, cu culturi diferite, cu talente şi idealuri diferite. În structura lui intimă, Mussolini provenea din futurism. Mişcarea cea mai reprezentativă, dacă nu singura expresie modernă a îndelungatei culturi din peninsula italiană. Futurismul fiind unul din punctele esenţiale ale modernităţii. Din cauza calităţilor şi defectelor specifice lumii latine, Mussolini a produs o frază, cu consecinţe fundamentale în întreaga istorie a arhitecturii: „Pentru noua Italie, am nevoie de o nouă arhitectură”. Această poziţionare, să-i spunem, va determina o arhitectură cu ideea recre[rii Imperiului Roman, cu ideile grandoarei categorice a arhitecturii de la Columna traiană, pînă la coloanele Sfîntului Petru din Roma. E nevoie de o arhitectură modernă şi, în acelaşi timp, respectuoasă faţă de tradiţie. Nu este un lucru facil. Asta, pentru că, odată cu secolul al XIX-lea, cînd apare conceptul de arhitectură modernă, legat profund de revoluţia industrială, elementul care a fost în principiu negat a fost… tradiţia. Clasicismul şi plasticitatea au fost date la o parte de către 02modernişti. În lumea italiană, relaţia cu tradiţia este extrem de complexă. Dar în aceste două decenii ei reuşesc să reînvie formele clasice în mod fraudulos: în oţel, beton şi sticlă, materiale fundamentale ale modernităţii. Şi, cu această ocazie, să facă o arhitectură nu clasică, ci a clasicităţii. Care nu este un stil, ci o aspiraţie. Ceea ce e demn de a fi predat în clasă. Transmis generaţiilor viitoare. În sensul acesta, formele modernităţii au putut fi legate de elementele de tradiţie. Am putea spune că arhitectura totalitară a Italiei nu este una reacţionară, ca a lumii germane şi sovietice, ci, atît prin formă cît şi prin fond, reprezintă unul din pilonii modernităţii. În aceşti 23 de ani, în Italia s-a construit cel mai mult. Aproape nu există oraş care să nu fi suferit forme de transformare, în care să nu se fi implantat expresiile modernităţii respectuoase faţă de tradiţie.

– Celelalte ţări au avut o soartă mai puţin fericită.
– Într-un fel, lunga mea poveste este valabilă pentru toate cele trei ţări totalitare. Cu nuanţele specifice, desigur. În lumea germană, cu toate că exista un modernism de foarte bună calitate (singura contribuţie germană la modernism este expresionismul iar primul roman expresionist este semnat de Joseph Göbbels, ministrul culturii şi propagandei), am putea spune că Germania ar fi putut avea alt destin. Însă ea a fost condusă de un Hitler, care avea veleităţi artistice bine motivate, care în loc să fie admis la secţia de pictură a Academia de Belle Arte din Viena – ce greşeală! – a fost trimis la innen arhitectur (arhitectura de interior). Poate s-ar fi întîmplat altceva. Era un om cu sensibilitate artistică deosebită, cu o puternică capacitate de a desena. Din această cauză, nu punctul modernist a lui Göbbels a avut sorţi de izbîndă, ci punctul de vedere al Fuhrerului, care a văzut arhitectura în cîteva ipostaze: o arhitectură reprezentativă pentru Reich-ul ce-l visa milenar, clasică, deci, aspră, dură, adeseori megalomană. El a văzut pentru arhitectura industriilor, cea mai modernă expresie de factură bauhaus, iar pentru locuinţa populară casa tradiţională germană de tip fölkish. Din cauza această, arhitectura germană a avut cîteva reprezentări: cea de putere, de forţă, cu totul şi cu totul de altă calitate, diferită de lumea italiană, expresie categorică a mîinii de fier, specifică lumii germane. În Rusia sovietică, lucrurile sînt mai complicate, deoarece Stalin era un teolog. El a organizat statul şi arhitectura ca pe biserica ortodoxă. Într-o piramidă perfectă, pornind de la primul secretar ca patriarh şi terminînd cu membrul de partid – simplu enoriaş. Arhitectura sovietică ar fi putut să se bazeze pe ceea ce a fost avangarda rusă, începută înainte de Revoluţie şi foarte puţin în anii tulburi de după, şi decapitată de instituţiile care au trasat liniile ideologice, care au generat, la o scară în care totul trebuia să fie cel mai mare, a generat, zic, o lume, la 03limita kitsch-ului. „Poporul sovietic are dreptul la coloane”, spunea ministrul sovietic al culturii. În această… lumină, arhitectura devine instrumentul cel mai caracteristic, haina specifică pentru puterea totalitară de tip bolşevic.

– Ce ne puteţi spune despre universul nostru existenţial?
– Din punct de vedere arhitectural, după modernizarea României (1860), cînd părăsim orizontul dominat de farul numit Constantinopol, spre un orizont al Occidentului, cu farul numit Paris, ne refazăm la toate valorile culturii şi civilizaţiei arhitecturale occidentale. Sînt, fără a fi influenţat pe nimeni, aproape promotorii primului moment din modernitate, care s-a numit Art Nouveau. Ion Mincu, inventează, cu ani îndelungaţi de muncă, neoromânescul, care ne aliniază la nivelul discursurilor occidentale. Tendinţele acestea de clasicitate încep să se reflecte şi în arhitectura noastră, printr-un miracol la Accademia di Romania de la Roma. Acolo sînt trimişi şi arhitecţii. În mod fericit, aceştia mi-au fost, cu toţii, profesori la facultate. Am avut ocazia să-i cunosc, oameni care n-au mai fost supuşi unei supraperfecţionări la Paris, cum făcea tot intelectualul român pînă la ei, ci au venit cu un spirit nou, chiar de la Roma. Figuri emblematice, care începuseră să aducă, în anii 30-40, un suflu nou în arhitectură. Doar că această primă reflectare a tendinţelor occidentale avea să fie eliminată, iar aceşti mari profesori „s-au reciclat”. După război, direcţia generală a arhitecturii noastre şi-a schimbat cursul, n-a mai privit nici spre Roma nici spre Paris şi a trebuit să privim cum vine… „lumina de la răsărit”. Doar privind cu ochiul minţii cele 7 clădiri înalte ale Moscovei realizăm cum – s-ar putea spune ca act de trădare naţională – a apărut replica scîrbavnică, numită Casa Scînteii. O monstruozitate! Sigur, dacă, astăzi, fac o comparaţie între Casa Poporului şi Casa Scînteii, ultima este o… capodoperă. Norocul e că această orientare forţată, fără nici o adeziune, a durat foarte puţin. Noi am făcut o arhitectură totalitară, de reflectare sovietică prin unele dintre construcţiile realizate între 1950-1956. Odată cu fenomenul de destalinizare, la noi făcut foarte…bizantin, aş putea spune, direcţia dogmatică sovietică a fost eliminată, iar o reîntoarcere la valorile normale s-a petrecut după 1960. O nouă viziune asupra arhitecturii se vede în Litoralul Mării Negre, spre exemplu. Arhitectura mergea pe o cale firească, să-i zicem. Nu ne-am aşteptat însă ca, după cutremurul din 1977, în mintea atît de modestă a lui Ceauşescu să se inoculeze bacilul unei noi forme de generaţie de gîndire totalitară. Multă vreme am crezut că doar analfabetismul său în domeniul artistic şi arhitectural a generat arhitectura „epocii de aur”.

– Pentru cele trei volume de sub genericul „Arhitectură totalitară” aţi primit premiul Academiei Române care, se ştie, se acordă odată în viaţă.
– M-am străduit să descopăr cine a schimbat cursul benefic al artei noastre contemporane. Demersul este extrem de dificil. Dar cred că a fost cineva care cunoştea elementele arhitecturii totalitare, de a putut să inoculeze asemenea monstruozităţi. Nu e vorba numai de bulevardul „Victoria socialismului”, ci de cea mai reacţionară formă de arhitectură de la noi. Uitaţi-vă la acea minunăţie a Clujului care este Casa universitarilor, expresia cea mai caracteristică de arhitectură a clasicităţii, în sensul italian al cuvîntului. Comparaţi eleganţa, jocurile de volume, elementul dominant al campanilei etc. etc. cu acea bălmăjeală stilistică, care vorbeşte gîngav, cum vorbea Ceauşescu despre „Casa Poporului”.

– Există oare şi o vină a arhitecţilor pentru situaţia creată?
– Am spus că Bulevardul „Victoriei Socialismului” nu este doar rezultatul analfabetismul stilistic şi de precare cunoştinţe de arhitectură. Dar arhitectura este o artă liberală. Acest lucru a fost valabil pînă cînd structurile totalitare au desfiinţat arhitectura ca artă liberală. Arhitectul a devenit un simplu funcţionar. După 1948, toate birourile de arhitectură au fost desfiinţate. A dispărut arhitectul ca individ creator şi a devenit funcţionar în institutele de proiectare. Cel mai mare institut de proiectare din România, “Proiect Bucureşti”, avea un personal mai mare decît cel mai mare birou de proiectare din Statele Unite. Colaboraţionismul a existat pe două planuri: cei care o făceau, să spunem, cu plăcere şi cei care au fost forţaţi să se supună ordinelor. În acest intermezzo tragic dintre capitalism şi… capitalism, au existat şi realizări şi defecte majore. După 25 de ani de cînd arhitectura a redevenit artă liberală, birourile de arhitectură fac ce fac, după principiul jenant din punct de vedere academic, dar valabil în domeniul cîrciumii: cine plăteşte, comandă muzica!
Interviu realizat de
Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie