O mare înșelare

Una dintre cele mai mari înșelări este cea a confundării smereniei cu stările de mândrie și autojustificarea. Cel mai adesea, autojustificarea îi cuprinde pe cei apropiați, ale căror căi rele le aprobăm din falsă sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Cred că există câteva  explicații ale acestei înșelări, și o privire lămuritoare poate fi de folos.

Într-o privire de ansamblu și superficial comodă, am putea spune: „oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii, și cei care excelează sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așază de „sus” în „jos”, de la „bine” spre „rău”. Ele se așază invers, de la rău la bine, și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, „în mare”, suntem doar în mod superficial asemănători între noi. Iar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate.

Oamenii nu sunt „la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferența fundamentală între masculin și feminin și, vorba francezului, „trăiască diferența!”.

Acestea fiind spuse, este interesant de urmărit modul în care se așază orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune ori mai rele. În această devenire a așezărilor sistemelor omenești se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci în funcție de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor, oamenii pot trăi decent sau pot trăi sordid.

Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine „autosuficientă”. Este manifestarea plenară, fără acoperire, a unei stări sinistre: autosuficiența, mulțumirea și părerea de sine. Aici se adeveresc cuvintele Mântuitorului: „…dușmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10, 37).

Este aici subliniat că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri, dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile Lui. Putem și avem datoria să ne iubim casnicii, dar mai mare obligație avem să le spunem verde în față atunci când încalcă voia lui Dumnezeu. Viața creștină, și prin asta înțeleg viața în Ortodoxie, este dificilă și pretinde sacrificii.

Dar aici mai toți comitem o greșeală. Ne imaginăm că aceste sacrificii înseamnă mai ales disciplinarea trupului, prin post, abstinență, nevoință. Toate acestea sunt însă doar mijloace pentru disciplinarea trupului și pentru călirea sufletului, pregătirea lui pentru a fi vrednic măcar să se roage. Iar condiția esențială este smerenia, conștiința nevredniciei personale. Acesteia în chip necesar îi trebuie adăugată relația de dragoste sinceră și în umilință față de aproapele. Capacitatea de a vedea în el, întotdeauna, chipul lui Hristos, cel prin care am fost aduși în ființă. Viața  creștină, în Ortodoxie, este un război duhovnicesc purtat până la moarte.

Nu există putință de compromis, și atunci când este de ales între porunca  bisericească și obiceiuri proaste și păcătoase ale rubedeniilor noastre, nu există posibilitate de alegere. Putem să ne iubim rubedeniile, dar sub nici o formă nu putem să iubim păcatele lor, și în plus avem datoria morală de a numi păcatul pe nume, fără eufemisme, fără discreție și pudoare de mahala, care convin celui rău. Vrăjmașul omului, necuratul, ne pune dinainte capcane bine-meșteșugite și aruncă în noi nenumărate ispite și curse viclene și ucigașe pentru suflet. Asupra multor oameni lumești aruncă momeala atracțiilor lumii și iubirii de cele materiale, prin mândria bogăției, a ostentației, a dorințelor trupești și a plăcerilor. Acestea sunt ispite „groase”, grosolane, care ne fac să arătăm proști și mulțumiți de sine. Gata să privim de sus pe cei săraci și mai ales gata să îi ignorăm și disprețuim. Dar încă mai distrugătoare sunt ispitele „subțiri”, cele care izvorăsc din mândrie și părere de sine. Acestea sunt mulțumirea de sine, autoîndreptățirea și autosuficiența, pe care ne este aproape întotdeauna cu neputință să le conștientizăm. Orbiți, mulțumiți de noi înșine, ne adâncim din prăpastie în prăpastie și repetăm păcatul trufașului fariseu: „mulțumesc că nu sunt la fel ca ceilalți oameni…” (Lc 18, 11). De aici până la trufie nu mai este decât un pas. Și tot un singur pas este până, poate, la cea mai mare înșelare: a considera trufia drept smerenie. O confuzie cu urmări mortale.

Pentru păcătosul stăpânit de părere de sine și autosuficiență, este foarte greu să lase gândul bun și mântuitor să între în sinea lui. Pentru cel mândru, autosuficient și stăpânit de părerea de sine, răul, starea rea, ajung să fie considerate virtuți. Teribilă înșelare! Singur gândul smerit poate alunga toate ispitele. Doar conștiința că te afli în păcat și conștiința că „lumea” nu poate salva și că necontenit trebuie să ceri mila lui Dumnezeu te poate lumina și mântui. Demonii știu că doar smerenia îi poate înfrânge. Această armă, a smereniei sincere, ne poate apropia de Dumnezeu și de Împărăția Lui. Doar cu smerenie și dragoste putem să ne ajutăm pe noi și pe cei din jurul nostru. Să ne bucurăm în smerenie și să o urmăm necontenit!

Alexandru NEMOIANU

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *