O judecată dreaptă sau o pace strâmbă?

Dacă ar trebui să formulez o scurtă definiţie a sfinţeniei pe măsura înţelegerii omului contemporan, ea ar fi lipsa oricărei contradicţii între cuvânt şi faptă. Altfel spus, cel care devine sfânt nu face altceva decât să scurteze distanţa dintre cuvânt şi faptă, dintre ceea ce pretinde despre sine şi ceea ce este el în realitate, dintre ceea ce spune şi ceea ce face.

De aici, marea dramă a omului se consumă între dorinţa lui de a fi cât mai autentic în relaţie cu sine însuşi şi cu semenii şi neputinţa lui de a-şi concilia fiinţa cu toate gândurile, cuvintele şi dorinţele.

Chiar dacă idealul pare înalt, lupta nu e totuşi pierdută atâta timp cât există peste toate acestea o mare virtute, şi anume sinceritatea atât în cuvânt cât şi în faptă. Rememorez aici un vechi proverb oriental care spune că Dumnezeu i-a dat omului cuvinte pentru a-şi ascunde gândurile, care arată însă cât de subţire poate fi graniţa care desparte sinceritatea şi dreptatea de compromisul politicos şi de minciuna bine ambalată în bune intenţii. Cu toate că trăim după anumite convenţii sociale care ne impun, spunem noi, compromisul şi pacea strâmbă în numele bunei convieţuiri, sunt convins că doar principiul sincerităţii şi al dreptei judecăţi poate construi ceva durabil şi sănătos între oameni. De aceea, începutul unei vieţi sănătoase îl dă onestitatea limbajului pe care îl folosim în relaţiile dintre noi, nu pentru a ne ascunde gândurile şi pentru a ne justifica propriile neputinţe, ci, în primul rând pentru a da calitate relaţiilor noastre interumane şi pentru a ne exprima iubirea faţă de semeni, chiar şi atunci când acest lucru costă.

A fi sincer şi a judeca drept înseamnă, în primul rând, a-ţi arăta iubirea faţă de semenii tăi, a vedea valoarea acolo unde este şi a o răsplăti ca atare, dar şi viciul sau păcatul care se cere vindecat cu dreaptă măsură şi chibzuinţă. Toate acestea trebuie să fie dublate de o mare îngăduinţă pentru semenii noştri, care înseamnă în primul rând iubire şi nu compromis. Dar, mai presus de toate, a fi drept şi sincer cu tine şi cu semenii tăi înseamnă a percepe minciuna şi nedreptatea pe care cineva o spune sau o face unui frate de-al tău ca pe propria ta nedreptate.

Cine gândeşte şi face aşa va şti să fie drept cu el însuşi şi îngăduitor cu cei de lângă el, va şti că a recunoaşte o calitate pe care nu o are nu e o slăbăciune şi, peste toate, va înţelege că a spune ce trebuie şi a face totdeauna ce spune nu e o opţiune, ci o datorie izvorâtă din iubire, la capătul căreia străluceşte minunatul cer al sfinţeniei.

Pr. Bogdan IVANOV

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *