O emblemă a Clujului contemporan: prestigiosul regizor Mihai Măniuţiu

Directorul Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, regizorul, scenaristul, scriitorul şi profesorul Mihai Măniuţiu, a acordat un interviu cotidianului „Făclia”, în care vorbeşte despre repertoriul din 2018 al instituţiei de cultură, adaptat marcării Centenarului Marii Uniri de la 1918, precum şi despre creaţia pe propriile sale scenarii de spectacole.

Reporter Făclia: Este sau nu un câştig profesional pentru un regizor să fie managerul unui teatru?

Mihai Măniuţiu: Nu este un câştig. Ca director, sunt ordonator terţiar de credite şi nu am dreptul să montez spectacole în propriul meu teatru. Aşa este legea şi o respect. Ca regizor, lucrez aşadar în alte teatre din ţară. Dar este şi o parte pozitivă: pot să fiu hiperatent la tot ce se întâmplă în teatru şi pe scenă – cumva din afară. Însă dezavantajul acestui „din afară” este că trupa pe care o conduc şi care a crescut foarte mult, spre excepţional, în ultimii ani, nu are cum să lucreze cu mine. Prin urmare, trebuie să caut oameni care, într-un fel, îmi seamănă şi nu îmi seamănă, adică să invit artişti de care nu mă simt străin, dar care, în acelaşi timp, sunt diferiţi de mine. Este important să existe această contradicţie dinamică în raport cu actorii, cu scena.

Reporter Făclia: Ce spectacole deosebite include repertoriul stagiunii 2017-2018?

Mihai Măniuţiu: Anul 2018 va fi unul special. Este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Voi căuta să fac doar capodopere ale literaturii dramatice sau literaturii române. Gândul meu este să fie un an doar cu titluri româneşti, să privilegiez creaţia dramatică şi literară românească, deoarece am constatat că se bucură de un foarte mare succes la publicul clujean. De pildă, adaptarea după „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu are un foarte mare succes de public, fapt care ne-a încurajat. Sunt sigur că o stagiune de titluri autohtone va fi de succes.

Reporter Făclia: Un regizor face un transfer de creaţie scenică: din mentalul său în cel al actorilor. Devine regizorul un actor ascuns, invizibil, în piesa pe care o pune în scenă ?

Mihai Măniuţiu: Un actor, nu. Dar, desigur, eu mă investesc fizic în actorii cu care lucrez. Pot să mă oglindesc în ei, iar ei pot să se recunoască în mine.

Reporter Făclia: Cât de mult vă influenţează în carieră Anca Măniuţiu, eseist, critic de teatru şi traducător, profesor universitar la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai”? Soţiei dumneavoastră i-a fost decernat, în 2016, Premiul UNITER pentru întreaga activitate de critic de teatru.

Mihai Măniuţiu: Este mai mult de atât. Anca a semnat, separat sau împreună cu mine, multe dintre scenariile pe care le-am montat în ultima vreme. Lucrăm împreună şi profit de expertiza ei în domeniul literaturii dramatice, a literaturii în general.

Reporter Făclia: Când puneţi în scenă un spectacol montat, în trecut, şi în alte teatre ale lumii, cât de mult vă preocupă contribuţiile predecesorilor ?

Mihai Măniuţiu: Evident, urmăresc acest lucru, nu neapărat pentru a lua distanţă, ci pentru a fi la curent cu alte viziuni. Face parte din documentare. Dar cazul nu este foarte frecvent, pentru că în ultima vreme lucrez pe propriile mele scenarii.

Reporter Făclia: Afinităţi intelectuale cu regizorii contemporani?

Mihai Măniuţiu: Există, desigur, dar nu dau niciun nume, tocmai din cauza poziţiei uneori foarte incomode de director al Teatrului Naţional.

Reporter Făclia: Apreciaţi cele ce se întâmplă pe scenele din capitală şi din marile oraşe ale ţării ? Ce credeţi despre aşa-zisul teatru nonconformist ?

Mihai Măniuţiu: Este extrem de divers ce se întâmplă în teatrele din ţară, şi asta e bine. Diversitatea înseamnă vitalitate. Este încurajator numărul de tineri, care sunt talentaţi. Nu cred că regia din teatrul din România este în impas. Întotdeauna şcoala noastră de regie a fost foarte puternică şi dă, în continuare, personalităţi de mare calibru. În ce priveşte partea a doua a întrebării: există teatru bun sau prost, nu nonconformist. Şi aici sunt foarte multe nuanţe, pentru că un spectator poate considera că spectacolul e bun, altul că e nereuşit. Este multă diversitate şi în aprecierile publicului. Termenul „public” nu este corect, trebuie să spunem „publicuri”, când ne referim la participanţii la o reprezentaţie teatrală. Când majoritatea spectatorilor refuză o viziune teatrală sau un spectacol, avem, oare, de-a face cu un spectacol prost ? Posibil. Pe de altă parte, putem să avem de-a face cu un spectacol excepţional, care este înaintea timpului. Teatrul este condiţionat de momentul actual, care decide dacă ceva merge sau nu. Este foarte greu să ai criterii fixe în teatru.

Reporter Făclia: Ce vă doriţi cel mai mult ca regizor? Ce vă incomodează în munca de manager?

Mihai Măniuţiu: Ca regizor îmi doresc să am sănătate, forţă de muncă. Iar ca manager mă incomodează birocraţia şi incompetenţa. Rutina o poţi invinge cu fantezie. Viaţa este rutină: repetăm, zilnic, gesturi comune. Omul trebuie să reinventeze mereu toate lucrurile pentru a învinge rutina.

Reporter Făclia: Aţi lansat, de curând, două noi volume…

Mihai Măniuţiu: La Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 20-30 octombrie), pe lângă cele şase spectacole pe care le-am prezentat, patru în regia mea şi două ale Teatrului Naţional din Cluj, am avut bucuria să lansez două cărţi – culegerea de proze „Fuga cu Henri”, apărută la Editura Humanitas, care include texte scrise de-a lungul a 35 de ani, este un fel de antologie, şi ”Avionul fantomă”, apărut la Editura Tracus Arte, în care vorbesc despre relaţia cu tatăl meu, despre viaţa lui, istoria lui.

Reporter Făclia: Nu aveţi regrete că fiul dumneavoastră, Adrian Măniuţiu, apreciat în mass-media, nu v-a urmat în profesie ?

Mihai Măniuţiu: Nu am nici strop de regret. Adrian a ales să facă exact ce şi-a dorit. După o experienţă de 5 ani în televiziune, se concentrează acum pe derularea proiectelor sale antreprenoriale. Are o agenţie de media şi comunicare şi cred că va reveni curând şi pe micile ecrane. A studiat în Germania, unde i s-au oferit posturi pe măsura pregătirii lui, dar a dorit să revină în România. Asta a fost opţiunea sa. A decis că locul său este în România şi, iată – nu îi merge rău. Îi ţin pumnii.


***

Mihai Măniuţiu este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti (1978). Şi-a susţinut teza de doctorat în anul 2006, cu lucrarea „Introducere în folosofia artei actorului”. Palmaresul său de regizor include peste 100 de piese de mare succes – multe pe scenarii proprii – jucate în ţară şi străinătate (Marea Britanie, Belgia, Franţa, Canada, Egipt, Austria, Ungaria, Finlanda, Iugoslavia şi Brazilia). Deţine un buchet de premii – Cea mai bună regie, Cel mai bun spectacol – care i-au răsplătit cariera, originalitatea şi măiestria inconfundabilă a punerilor în scenă.

Repere remarcabile în activitatea regizorului sunt montările marilor tragedii ale Greciei antice – Bacantele de Euripide, Antigona de Sofocle, Electra după Eschil şi Euripide (cu trimitere la riturile de trecere din mitologia românească, prin interpretarea live de piese arhaice maramureşene de către grupul „Iza”).

Mihai Măniuţiu a pus în scenă, în 1991, „Lecţia” de Eugene Ionesco, la Teatrul Naţional din Cluj, cu actorii Anton Tauf, Anda Chirpelean şi Viorica Mischilea în rolurile principale. Mihai Ciupe semna scenografia.

În 2014, regizorul a reluat montarea cu „Lecţia”, într-o viziune de excepţie, la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. “Drama comică” ionesciană a evidenţiat, din nou, că Mihai Măniuţiu este un regizor de talie internaţională. El a transpus, cu rafinament, derularea scenică într-o lume asiatică (posibilă trimitere la Coreea de Nord). Profesorul din „Lecţia” (interpretat de actorul Constantin Chiriac) este un tiran care adună, în vitrine, fiinţe umane devenite simple marionete, roboţi sincronizaţi. Închise în mari cutii de sticlă, cele nouă foste eleve ale profesorului dictator, îmbrăcate în chimonouri, gesticulează pe un fond muzical neliniştitor, straniu, agasant. Cea de-a zecea cutie de pe scenă este destinată ultimei victime a dictatorului (interpretă actriţa Florentina Ţilea), pe care acesta o va trimite, ca şi pe celelalte, în neant. Pe măsură ce piesa înaintează, eleva entuziastă îşi pierde tonusul, vitalitatea, în timp ce profesorul îşi exercită, tot mai sigur de sine, puterea de dominare.

Nu mai puţin ingenios este spectacolul „Vertij”, montat la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda. Mihai Măniuţiu a semnat şi scenariul şi regia. ”Acest spectacol este despre mama mea, da, despre mama mea care suferă de Alzheimer – despre mama mea pe care nu am pierdut-o – despre mama mea care, însă, m-a pierdut, cu toate că e încă alături de mine. Cum pot să exprim o atare sfâşiere? Spectacolul e bazat pe textele scrise de-a lungul bolii ei, texte care încercau să exorcizeze panica şi durerea de care am fost cuprins. Cum e posibil ca o iubire graţie căreia eşti – cel care eşti, să devină fantomatică şi cel puţin aparent, vecină cu neantul? Nu ştiu”, mărturisea regizorul Mihai Măniuţiu.

Ca scriitor, Mihai Măniuţiu a încredinţat tiparului o suită de volume foarte bine primite de public – Un zeu aproape muritor, Istorii pe care n-am să le scriu, Scene intime. Scene de masă, Autoportret cu himere, Spune Scardanelli, Exorcisme, Cercul de aur, Redescoperirea actorului, Act şi mimare. Din creaţia sa literară amintim culegerilede poeme În Balkanya, eu şi ceilalţi demoni (2011), Până una-alta (2012), Vertij (2014), precum şi cele de povestiri Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu(1998), Omphalos (2001), şi Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011).

Profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Măniuţiu este, de asemenea, distinguished professor la Universitatea California Irvine, SUA.

Prestigiosul regizor clujean a implinit, pe 30 octombrie, 63 de ani. La mulţi ani, Mihai Măniuţiu !

Carmen FĂRCAŞIU

Articole din aceeasi categorie