„Eu și Tatăl una suntem”

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Persoană dumnezeiască care, pe lângă firea dumnezeiască, a luat fire omenească, prin Întrupare. În Noul Testament Iisus Hristos este mărturisit ca „Dumnezeu întrupat”; „deoființă cu Tatăl”, „în El locuind trupește toată plinătatea dumnezeirii”.

Pe lângă Scriptură, mărturii despre dumnezeirea Fiului ne dau toți Sfinții Părinți care au apărat adevărurile de credință împotriva ereziilor. Pentru a spune cine este Iisus Hristos este de ajuns să cităm mărturisirile de credință ale Sinoadelor Ecumenice care s-au ocupat de Persoana Mântuitorului Hristos. Astfel, la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) se mărturisește că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din veci și deoființă cu Tatăl.

La Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) se mărturisește că în Iisus sunt două firi (una dumnezeiască și alta omenească), dar o singură Persoană, cea dumnezeiască. Legătura dintre cele două firi se numește unire ipostatică, iar pentru că Iisus este Persoană dumnezeiască, Fecioara Maria, Maica Sa, se numește pe drept cuvânt Născătoare de Dumnezeu.

La Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) Iisus Hristos este numit Dumnezeu adevărat și Om adevărat care posedă întreaga fire umană. Cele două firi din Persoana Mântuitorului sunt neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite.

La Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol, 680 – 681) se spune că în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări care sunt corespunzătoare celor două firi. Aceste voințe nu sunt opuse, voința omenească urmând întru totul voinței și lucrării dumnezeiești.

Creștinismul este religia mântuirii și de aceea în centrul dogmaticii stă învățătura despre mântuirea în Hristos numită soteriologie precedată de hristologie, adică de învățătura despre Persoana Mântuitorului Hristos, Cel ce săvârșește mântuirea. Astfel, dogmele sau învățăturile de credință nu sunt altceva decât dezvoltarea Simbolului Credinței. Ele reprezintă sinteze ale credinței. Credința creștină se bazează incontestabil pe două categorii de dogme fundamentale: dogma Sfintei Treimi celei deoființă și nedespărțite și dogma celor două firi și două voințe, dumnezeiască și omenească, în Iisus Hristos, adică Persoana unică a Cuvântului întrupat.

În ordinea manifestării în lume a Sfintei Treimii, orice energie provine de la Tatăl, comunicându-se prin Fiul în Duhul Sfânt. Se va spune, astfel, că Tatăl creează totul prin Fiul în Duhul Sfânt. Tatăl lucrează, dar prin Fiul în Sfântul Duh – Fiul lucrează, de asemenea, dar ca putere a Tatălui, întrucât este din El și în El.

A iubi înseamnă a trăi pentru și în persoana iubită, a cărei viață devine viața ta. Iubirea duce la unitatea ființei. Așa e înăuntrul Treimii: „Tatăl Îl iubește pe Fiul”. El trăiește în Fiul și în Duhul Sfânt. Fiul „rămâne în iubirea Tatălui”. Iar pe Duhul Sfânt Îl cunoaștem ca iubire atotdesăvârșită. Duhul Sfânt purcede veșnic din Tatăl, viază în El și sălășluiește în Fiul. Această iubire face din suma totală a Ființei Divine un singur Act veșnic. După modelul acestei unități, umanitatea trebuie să devină și ea un singur om: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog (pentru apostoli – n.n.), ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una; așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie una întru Noi. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (In 17, 20 – 22).

Astfel, datoria noastră este de a le aduce pe cele despărțite la unire, de a înlătura pe cât posibil răul care desparte și de a căuta punți de legătură și de unire între suflete.

Pr. dr. Petru-Ioan ILEA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut