Note de spectator. Asi Matathias, departe de spiritul ceaikovskian. Horia Andreescu, nume drag publicului

Criticul este, fără doar şi poate, fiinţa greu de mulţumit. Are aşteptări mari, îşi doreşte excepţionalul, spectacolul memorabil, de care să poată scrie la superlativ şi la care să se raporteze dându–l exemplu de virtuozitate interpretativă, dirijorală, orchestrală.

Astfel privite lucrurile, sincer să fiu, la reclama făcută tânărului violonist, am avut aşteptări mari şi îndreptăţite. Asi Matathias s-a bucurat şi se bucură de largul concurs a lui Zubin Mehta. În concertul simfonic de vineri 16 martie, l-a avut la pupitrul dirijoral pe Maestrul Horia Andreescu. Şi nu în ultimul rând, a avut o sală plină, un public şi interesat şi cunoscător.

Aşteptările au fost mari şi, repet, îndreptăţite. Că ele nu s-au materializat este deja altceva. Asi Matathias nu a fost în seara lui de graţie. A cântat timorat, rigid chiar, oferind o interpretare a Concertului pentru vioară în re major op 35 de Ceaikovski, liniară, cu puţine străluciri. Nu a fost departe de interpretarea studentului dornic să nu greşească, atent la detalii, virtuoz până la un punct, puţin feeling/expresivitate mai precis, fraze muzicale aşezate şi liniştite, lucru remarcat şi de alţi spectatori.

Trebuie să recunosc, Concertul în re major de Ceaikovski nu este deloc uşor, cere din start virtuozitate, apoi este solicitant tehnic, execuţia trebuie să aibă cursivitate… Din interpretare a lipsit ceva, a lipsit autenticul spirit ceaikovskian. Ca mulţi dintre cei prezenţi, am ascultat acest concert de ‘n’ ori şi în ‘n’ interpretări. Cea de vineri seara a convins mult, mult prea puţin.

Asi Matathias este un tânăr violonist de al cărui talent nu ne îndoim. Că se va prezenta la alt nivel peste câtva timp suntem convinşi. Şi atunci, reclama va avea… acoperire.

Horia Andreescu a fost, este şi va rămâne un nume drag publicului clujean şi nu numai lui. Tehnica proprie de dirijat, cunoaşterea partiturii, comunicarea cu orchestra şi solistul, temperamentul, forţa de sugestie şi nu în ultimul rând, concepţia proprie asupra lucrării, au drept rezultat construirea de fraze muzicale pline de înţeles. Sunt atu – uri remarcate în cele două lucrări dirijate, Trei piese pentru orchestră de coarde de Constantin Silvestri, respectiv Simfonia a V – a în do minor op 67 de Ludwig van Beethoven. Despre cea din urmă Schonberg scria, “este muzica unui om care a văzut totul şi a trăit totul, un om cufundat în lumea suferinţei sale silenţioase”. Lucrarea care propune şi deschide noi perspective, întrebări la care sunt chemaţi să răspundă cei prezenţi. Mesajul muzical a fost înţeles, sunt ferm convins de acest lucru şi sunt graţie aplauzelor de la final. Chiar dacă spre finalul lucrării s-au făcut auzite răzleţe note false (în compartimentul suflătorilor mai ales), decalaje între compartimentele orchestrei, nu multe, supărătoare însă. Detalii care vor fi rezolvate în concertele următoare, mai ales că avem de – a face cu o orchestră simfonică de calitate.

În locul unei cronici propriu – zise, prefer note de spectator. La urma urmei, suntem spectatori. E drept, cunoscători şi pretenţioşi.

Demostene ŞOFRON

Articole din aceeasi categorie