Nimic nou în învăţământ

Rar mi-a fost dat să am un mai mare sentiment al inutilităţii ca atunci când scriu despre învăţământ.
Dar, ca în fiecare an, nu mă pot abţine de la acest exerciţiu amar. De fapt, toate articolele pe care le citesc prin ziare pe chestiunile educaţiei au ceva dintr-un cântec de jale. Din pură curiozitate, am căutat în arhiva calculatorului meu articolele de acum doi ani şi de anul trecut. Rezultatul: parcă e unul şi acelaşi articol.

Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să vă plimbaţi pe stradă cu un nebun. Vă spun eu cum e: individul face tot felul de giumbuşlucuri, se opreşte unde nu te aştepţi şi o coteşte imprevizibil, se agită ca luminat de mari idei. E la fel cum te-ai plimba cu un ministru al învăţământului.

Dacă priviţi în urmă o să vedeţi că în ultimii zece ani s-au desfiinţat examene şi s-au înfiinţat examene, s-au scurtat şi s-au lungit anii ciclurilor şcolare, s-au părăsit şi s-au reintrodus metodologii, s-a dat liber la manuale alternative şi s-au sistat manualele alternative. Nici părinţii, nici copiii, nici dascălii nu mai ştiu la ce să se aştepte. Două generaţii de elevi nu mai pot avea nici măcar amintiri comune. Instabilitatea e singura trăsătură stabilă. Nici dinamica impusă de racordarea la sistemul european, nici dinamica internă a economiei româneşti, nici o mai bună adecvare la un scop educaţional nu justifică puseurile de creativitate ale miniştrilor de resort. Doar dorinţa de a fi original, de a-şi lega numele de o „măsură istorică”, una de care ministrul să-şi lege numele. Celebrul manual „de sport” este doar un exemplu.

Şi ar mai fi de găsit o oază de stabilitate: neputinţa managerială. Am văzut o dezbatere televizată cu reprezentanţi ai ministerului, ai sindicatelor, directorilor şi dascălilor. Am aflat cu această ocazie cam tot ce am aflat anul trecut dintr-o emisiune similară: că sunt judeţe care nu au cheltuit nici cinci bani din sumele care le-au fost alocate pentru repararea şcolilor, iar marea majoritate nu au reuşit să acceseze nici măcar 50 la sută din fonduri, că procedurile birocratice sunt îngrozitoare, că ar trebui o vacanţă de un an ca să treci de licitaţii şi proiecte, că banii se repartizează preferenţial, după culoarea politică a inspectorului general sau a directorului şcolii, că autorizaţiile sanitare ale şcolilor sunt la fel de puţine.

La şcolile din România nu ar mai tebui să sune clopoţelul. Ar fi cazul să bată clopotul. În dungă.

Viorel DĂDULESCU

Articole din aceeasi categorie