Muzeul Etnografic al Transilvaniei: Expoziţia virtuală „100 DE PORTRETE DE ŢĂRANI TRANSILVĂNENI”

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, instituţie publică de cultură care funcţionează sub autoritatea Consiliului Judeţean Cluj, lansează astăzi expoziţia virtuală de fotografii de arhivă „100 DE PORTRETE DE ŢĂRANI TRANSILVĂNENI”, care inaugurează programul de manifestări dedicate Centenarului Marii Uniri.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, s-a bucurat de o largă participare ţărănească, acest fapt istoric indiscutabil deosebind Transilvania de celelalte provincii româneşti. Doi mari oameni de cultură transilvăneni, Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu, au celebrat moştenirea culturală ţărănească în Academia Română, prin discursurile de recepţie intitulate „Elogiul satului românesc” (1937) şi „Laudă ţăranului român” (1940). Muzeul Etnografic al Transilvaniei, primul muzeu creat în Transilvania după Marea Unire, începe anul Centenarului Marii Uniri cu o expoziţie virtuală de fotografii din arhiva instituţiei, care prezintă portrete de ţărani ardeleni din perioada României Mari.

Expoziţia virtuală ”100 de portrete”, eveniment dedicat Centenarului, conţine imagini surprinse de către specialiştii etnografi din cadrul muzeului (Romulus Vuia, Luiza Netoliczka, Teodor Onişor) şi de către un colaborator englez al acesteia (Denis Galloway). Majoritatea imaginilor, cu câteva excepţii, au fost realizate pe clişee de sticlă, în perioada 1910–1939, în diferite zone etnografice transilvănene şi în Bucovina.

În general, fotografia etnografică încerca să surprindă complexitatea diferitelor fenomene culturale, motiv pentru care portretele aveau o pondere mai mică în cadrul colecţiilor din acest domeniu. În perioada realizării lor, imaginile prezentate aveau menirea să documenteze diferitele particularităţi fizionomice ale ţăranilor, portul lor caracteristic – găteala capului, podoabele –, fotografia de hârtie având şi un rol secundar, cel de a înlesni crearea unei legături personale între etnograf şi subiectul cercetării. Distribuţia zonală a imaginilor-portret nu este echilibrată: unele zone, cum ar fi zona Pădurenilor, Ţara Haţegului, sunt mai bine reprezentate, altele mai puţin, iar din multe zone etnografice marcante nu dispunem de portrete. Deoarece găteala capului – de maxim interes pentru etnografi – era mult mai spectaculoasă şi mai diversă la femei, arhiva noastră conţine un număr mult mai mare de portrete feminine. În cadrul acestei serii există însă relativ puţine portrete de fete, majoritatea imaginilor reprezentând femei căsătorite, de diferite vârste, unele fotografii surprinzând chiar momentul ritual al trecerii de la statutul de fată la cel de nevastă, prin prezentarea mireselor sau a nevestelor proaspăt „îmbrobodite”.

Deoarece gruparea imaginilor în funcţie de anumite criterii ar fi fracţionat întregul, am optat pentru prezentarea lor în ordinea intrării în arhivă, cu descrierea aferentă. Pentru a facilita identificarea provenienţei fiecărei imagini, am indicat actuala apartenenţă administrativă. În cele câteva cazuri în care doar judeţul era specificat în arhivă, am menţionat apartenenţa administrativă interbelică.

Imaginile prezentate păstrează şi ne aduc aproape lumea surprinzător de bogată şi de variată a portului tradiţional, în special a pieptănăturii şi gătelii capului. Elemente ca tipul de pieptănătură, neacoperirea sau modalitatea de acoperire a capului marcau localitatea, zona, starea civilă, statutul social, vârsta. Părul fetelor mari din Oaş, mai ales la ocazii rituale, formează o singură dantelă fină, pe când – la polul opus – părul fetelor din Drăguş (zona Făgăraş) este tăiat scurt, pe cap purtând o pălăriuţă cochetă, ornamentată cu un „cicur” (ciucure) mare de lână colorată. Coafura cu „chică” peste fruntea fetelor, răspândită pe un areal mai mare, surprinsă în fotografiile realizate în Ţara Haţegului, diferă total de pieptănătura „cu coarne” a nevestelor din aceeaşi zonă. Acestea din urmă au părul de pe creştet împărţit cu o cărare la mijloc, răsucit în şuviţe subţiri, „sucituri” – am numărat şi câte 20 de sucituri pe fiecare parte a feţei – care coboară spre ceafă unde sunt strânse în conci. Dacă coafura nevestelor din Haţeg ne impresionează prin fineţe şi migală, pieptănătura „cu pleteri” a momârlancelor măritate ne surprinde prin robusteţea cozilor groase, amplificate cu „viţe” de lână, încolăcite în jurul urechilor. Forma cocului, structura, decorul cepselor constituie marcă identitară zonală. O funcţie asemănătoare aveau şi acoperitoarele de cap, care ilustrau în plus – prin calitatea sau provenienţa materialului – şi diferenţele de avere şi poziţie socială între purtătoarele din aceeaşi zonă. Statusul social era subliniat în cazul femeilor şi prin prezenţa sau absenţa salbelor, zgărzilor, pieselor de aur sau argint.

Rămase anonime, dar rezistând timpului graţie întâlnirii providenţiale cu cercetători marcaţi de empatie, persoanele care ne privesc în ochi ne emoţionează astăzi prin forţa cu care transmit valorile şi simbolurile unei lumi de păstrători ai tradiţiilor şi moştenirii noastre culturale.

Articole din aceeasi categorie