Monica Grosu: Glose despre iubire şi moarte

Cu scriitorul Dumitru Cerna comunic din răstimp în răstimp prin cărţile pe care mi le trimite cu generozitate şi consecvenţă. Ne leagă o mai veche solidaritate şi prietenie, amintind de anii cercetărilor doctorale, ani de o pregnanţă intelectuală şi sufletească imposibil de uitat. Aceeaşi fervoare şi pasiune o regăsesc în cărţile lui Dumitru Cerna, poetul, eseistul şi publicistul care fiinţează prin literatură, care glosează pe marginea temelor majore (iubirea şi moartea), îndeosebi în ultimele volume publicate. Iar acestea nu sunt puţine, dimpotrivă. În răspăr cronologic, am putea aminti cele trei volume masive, Din însemnările lui Simon Cireneul. Via Dolorosa, Din însemnările lui Simon Cireneul. A treisprezecea oprire şi Din însemnările lui Simon Cireneul. Surâsul Golgotei (2017), toate trei cuprinzând publicistica anilor 1975-2016, precum şi Presimţirea Transilvaniei. Din mărturiile unui fiu adoptiv (2017), toate cărţi ale racordării la prezent, dar şi cărţi de mare acurateţe analitică şi responsabilă creionare a Transilvaniei subiective.

Afin apropiate şi intens sincronizate tematic sunt cele două volume, ambele apărute în 2016, la Editura clujeană Limes, Despre iubire şi moarte. Microeseuri, glose, fărâme de jurnal şi Însoţirea. Micropoeme adâncate. Sunt două cărţi de autor, aşezate sub cântecul prevestitor al cucului, cărţi despre iubire şi moarte, despre plecarea părinţilor, despre acel epicentru al iubirii de aproape, de confraţii literari, cărţi despre îngrijorarea despărţirii şi preaplinul amintirilor.

Dumitru Cerna scrie o eseistică subtilă şi infuzată de lirism. Glosele sale Despre iubire şi moarte evocă nu doar raportul omului cu propriul trup, ci şi figurile dragi ale celor dispăruţi. În rândul acestora, pretimpurie a fost plecarea tatălui, pe când fiul avea doar patru ani şi ,,salcâmii păreau imaginea încremenită a luminii” (p. 13). Era într-o iarnă, căreia i-au urmat ani grei, boala mamei, apoi ,,lupta pentru supravieţuire: lupta cu sărăcia, cu bolile copilăriei, cu neajunsurile, cu răutatea celor din jur, iar mama, văduvă, şi cu singurătatea şi cu prejudecăţile celorlalţi.” (p. 15). Din copilărie năvălesc amintirile altor apropieri de Moarte, prigoria albastră izbită de maşina în viteză, câinele vecinului ucis fiindcă mâncase ouăle, moartea violentă a pisoiului, vecinul volubil şi glumeţ găsit mort în râpa din apropierea casei, poate ucis de Securitate, căci se zvonea că ar fi colaborator. Afectat profund de fiecare dispariţie în parte, copilul fragil şi profund impresionabil contempla trupurile fără viaţă într-un soi de transă hipnotică, aşa încât adeseori se alegea cu stări de febră şi delir.

Dar plecarea mamei, în iulie 1986, rămâne un dezastru căruia autorul ,,nu a crezut vreodată că îi va putea supravieţui” (p. 28). Dramatismul acestei despărţiri răzbate şi-n crengile nucului din grădina părintească, cea de la care mama îşi luase rămas bun, privind adânc şi recunoscător nucul răsădit de mâinile ei, un corespondent în lumea vegetală, ce avea să fie fulgerat după un an. ,,Apoi, în pat, şi-a apăsat ochii cu degetele spre a nu rămâne deschişi – o veche credinţă spune că mortul ia pe cineva după el dacă rămâne cu ochii deschişi, iar mama n-a vrut să fie responsabilă şi pentru o altă Moarte-, şi-a aprins singură lumânarea, a întors spatele tuturor, cu faţa spre perete, a respirat adânc de câteva ori, pregătindu-se parcă de un drum lung şi anevoios, şi a murit. Niciun regret pentru oameni, niciun rămas bun pentru nimeni. Oamenii o dezamăgiseră, familia, copiii pe care-i crescuse cu atâta suferinţă, cei doi băieţi care nu-şi vorbeau, doar două dintre fete rămăseseră în sat, dorul o mistuise toată Viaţa, dar preferase să tacă, răbdătoare şi senină ca o prigorie zdrenţuită. S-a grăbit doar să intre cât mai repede în Moarte.” (p. 29).

Sunt pagini de o adâncă tristeţe, pagini care copleşesc, dar şi ,,disperate exerciţii ale Iubirii”, cum le numeşte autorul. Dumitru Cerna fiinţează prin aceste însemnări, încercând să nu se îndepărteze de esenţe, să nu se piardă în cotidianul frivol şi alienat, să nu uite. Aşadar, exerciţiile iubirii sunt exerciţiile ne-uitării, ale unei raportări aproape religioase la trecut, la semeni, la cei apropiaţi, la frumuseţea şi preaplinul sufletesc cu care am fost înzestraţi: ,,Să nu uit niciodată că tatăl meu iubea muntele şi că a murit fără să-l fi văzut vreodată. Să nu uit cine-mi sunt părinţii, astfel neîndepărtându-mă de mine, iubindu-mă ca să pot iubi – Iubirea de sine având aici semnificaţia rămânerii în memorie.” (p. 36).

Despre Iubire şi Moarte ar putea fi Cartea părinţilor, a primenirii sufleteşti, ca o pregătire pentru Înviere, e cartea neliniştirii (dacă tot e citat Fernando Pessoa), a libertăţii augustine (,,Iubeşte şi fă ce vrei!”), a izbăvirii dincolo de Moarte, prin Iubire, conform îndemnului ,,Cel ce nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în Moarte.” Multe din textele cuprinse în volum se deschid spre o viziune christică, amintind prin exemple (Sf. Apostol Pavel, Sf. Augustin ş.a.), metanoia devenirii creştine.

Iubirile lui Dumitru Cerna pornesc din ,,Dobrogea de smarald”, poezia sa în grila autodefinirii, ,,fiind marcată de la un capăt la celălalt de misterioasa, mitologica Dobroge. Mirodeniile natale au transfigurat metafora, liantul poetic fără de care cuvintele n-ar fi avut îndurare.” (p. 84). Apoi se îndreaptă, cu sensibilitate şi afectuoasă apropiere, spre actul estetic, spre formele artei şi ale respirării revelatorii, scriind seducător despre artişti plastici (Liviu Mocan, Iosif Stegaru, Radu Feldiorean), pictori (Laurenţiu Mănăstireanu), scriitori (Ioan Alexandru, Kafka), foşti profesori, distinşi reprezentanţi ai Bisericii (Antonie Plămădeală – basarabeanul din rugăciunea transilvană, Mitropoliţii Clujului), colaboratori apropiaţi (Maria Bocşe) şi alţii.

Elogiul cărţii în fărâme de jurnal şi cvasi-poemul dedicat rădăcinilor meglene întorc din nou discursul auctorial spre subiectivitatea mărturisirii, spre interacţiunea tot mai vulnerabilă cu sinele, cu trecutul. Şi în aceste microeseuri, Dumitru Cerna se dovedeşte un scriitor care ştie privi (admira) creaţia şi creatorii din jur, chiar dacă lăuntrul său este traversat de spasme şi convulsive reveniri acasă, la trecutul dobrogean, la rădăcinile amare ale fiinţei, la sunetul castanelor şi la spiritul pasional şi învolburat al meglenilor.

Articole din aceeasi categorie