Mărturie la împlinirea unui veac de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania

Centenarul nașterii marelui ierarh, Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Anania, este pentru noi, fiii săi duhovnicești, o datorie și-un îndemn: o datorie, deoarece se cu- vine ca personalitățile de seamă ale Bisericii noastre să fie cinstite după cuviință, astfel încât amintirea lor să rămână veșnic vie în inimile și cugetele noastre; un îndemn, pentru că viața și activitatea unor astfel de personalități constituie modele de urmat pentru noi și pentru generațiile viitoare.

Mitropolitul Bartolomeu a făcut parte dintre elitele sau personalitățile Bisericii noastre, înscriindu-și numele în șirul ierarhilor cărturari și al „dascălilor de cuget și simțire românească”. A fost un intelectual complex, un teolog eminent, un poet de mare profunzime, o personalitate cu studii de medicină și muzică și un mărturisitor în temnițele comuniste, fiind ultimul ierarh „încătușat”. Dar pe lângă acestea, a fost și un sacerdot purtat de darul rugăciunii, al răbdării și al dragostei jertfelnice, un adevărat părinte duhovnicesc harismatic și un slujitor devotat al Arhiereului Hristos. Așadar, zestrea moștenită de la părinți s-a îmbogățit pe parcursul vieții, adâncind și lărgind principalele trăsături ale personalității sale: credința curată în Dumnezeu, dragostea de neam și omenia ridicată la rang de virtute creștină.

L-am cunoscut în toamna anului 1992, când Preasfințitul Părinte Episcop-Vicar Irineu Bistrițeanul m-a însărcinat să-l aștept la gară, urmând să-l conduc la reședința Preasfinției sale, iar după masă la Turda, unde, pe scena Teatrului, i se juca piesa Hoțul de mărgăritare. Auzisem de dânsul din cărți, iar întâlnirea cu Sfinția sa aproape că m-a intimidat cu statura sa masivă, cu seriozitatea extremă, aproape de severitate, cu glasul puternic, cu felul tranșant de-a fi. De fapt, această întâlnire a fost un fel de prevestire a ceea ce urma să se întâmple după numirea și hirotonia ca Întâistătător al Eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului. Iată cum, la o vârstă când alte personalități publice se retrag firesc, pentru a-și petrece restul vieții în liniște, istoria i-a rezervat Arhipăstorului nostru o misiune deosebită, străvechiul scaun episcopal al Vadului, Feleacului și Clujului. Cetatea din care a fost expulzat pe nedrept în tinerețe avea să-l reprimească în anul 1993 ca arhipăstor și luminător.

Îmi amintesc cu emoție momentul întâlnirii cu Părintele Bartolomeu în Catedrala noastră, când a treia zi de Paști din anul 1993, a slujit înconjurat de soborul preoțesc. Fiind la strană (eram angajat pe postul de cântăreț și diacon onorific), la sfârșitul Sfintei Liturghii m-a chemat în altar și mi-a propus angajarea pe postul vacant de diacon. Așa mi-am început slujirea sacerdotală în preajma Înaltpreasfinției sale, slujire care s-a prelungit vreme de 18 ani ca diacon, șef de cabinet și consilier economic. Nu a fost ușor dar nici imposibil, pe acest drum al slujirii bisericești și al împlinirii personale. Se înțelege că m-am străduit, ca și ceilalți colaboratori ai săi, să respect cele trei principii pe care le-a pretins și le-a impus de la bun început: frică de Dumnezeu, obiectivitate și transparență.

Slujitor devotat al Bisericii

În cei 18 ani de păstorire arhierească printre noi, Mitropolitul Bartolomeu a fost și a rămas un liturghisitor și predicator model. Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit ca diacon în preajma sa au fost dumnezeieștile Liturghii din Catedrala eparhială, cu împărtășirea din același Potir, sfințirile de biserici parohiale și mănăstirești, dar și slujirile liturgice din țară și străinătate, mai ales de la Catedrala patriarhală, cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, cât și Liturghia solemnă din 9 Mai 1999, la București, în Piața Unirii, în prezența Sanctității Sale Ioan Paul al-II-lea. De fiecare dată celebrările liturgice erau adevărate ospețe duhovnicești, atât prin solemnitatea și sobrietatea slujbelor, cât și prin trăirea și înălțarea sufletească. Calitățile sale de liturghisitor au rămas neuitate, poate și datorită celor 25 de ani de slujitor în treapta diaconiei, cu mulți arhierei din țară și străinătate. Din clipa în care era întâmpinat de către soborul de preoți și diaconi, iar apoi îmbrăcat în odăjdiile arhierești, devenea concentrat și aproape transfigurat, păstrând în timpul slujbei o atitudine demnă și de respect pentru cele sfinte, pe care o impunea și soborului. Cu fața de obicei severă, cu zâmbet mai rar și discret, când observa ceva care nu-i convenea, de pildă vreo greșeală în rânduiala slujbei ori în comportarea slujitorilor, nu spunea nimic. Privea doar cu dezaprobare și blândă mustrare, dar ținea minte și la momentul potrivit făcea observațiile de rigoare, dar cu delicatețe și tact, fără ca să supere pe cineva. De fapt, chipul omului dur care părea la început, avea să cadă încet, pentru a lăsa loc unui chip plin de sensibilitate și dragoste părintească. Îi plăcea mereu să fie înconjurat de sobor de slujitori, preoți și diaconi, de mare calitate, încât slujba săvârșită era o încântare și o trăire duhovnicească aparte.

Omul datoriei și muncii cinstite

Pe lângă slujirea liturgică desfășurată, Mitropolitul Bartolomeu a împlinit-o cu mult devotament și înțelepciune și pe cea administrativ-economică, pe care a reorganizat-o bine, știind că reconstrucția nu se face cu apeluri și cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public și controlul riguros al tuturor resurselor, iar celorlalte sectoare – administrativ, pastoral, cultural și misionar social – le-a stabilit programe și proiecte de lucru și cu termene precise. Ceea ce m-a impresionat și am învățat de la Părintele Mitropolit a fost punctualitatea, programul de lucru la cabinet, simțul datoriei față de instituția pe care o slujea cu abnegație, respect și multă răbdare față de cei care îi treceau pragul biroului. La toate acestea se adăuga și simțul umorului, care îți transmitea o stare de bună dispoziție. Cei trei ani pe care i-am petrecut în preajma sa, în calitate de șef de cabinet, mi-au fost de un real folos la preluarea Sectorului economic, poate cel mai greu departament al administrației eparhiale, cu o foarte mare responsabilitate și muncă asiduă într-o perioadă de tranziție, cu multe frământări și transformări economice. Și aici, ca și la celelalte sectoare, activitatea și experiența de-o viață a Înaltpreasfințitului Părinte Bartolomeu au contribuit decisiv la depășirea greutăților printr-o strategie economică financiară coerentă și eficientă, care a permis susținerea în bună parte a proiectelor propuse (reorganizarea și modernizarea spațiilor Centrului eparhial, construirea și amenajarea de magazine bisericești, deschiderea postului de radio Renașterea, dotarea parcului auto cu mașini și multe altele consemnate în rapoartele îndătinate de la fiecare sfârșit de an).

De asemenea, a fost inițiat un adevărat program de renaștere a vechilor vetre mănăstirești din această zonă a Transilvaniei, unele dintre ele stinse în împrejurările tragice ale secolului al XVIII-lea. Așa se face că s-au deschis larg porțile întoarcerii acasă a călugărilor transilvăneni, căci glasul păstorului s-a întâlnit cu chemarea pământului natal, sub a cărui glie nu a încetat să germineze jertfele martirilor neamului românesc. Iată motivul pentru care au fost începute ample lucrări de construcție a acestor așezăminte monahale din cuprinsul Eparhiei pe care Păstorul cel bun le-a sprijinit moral și financiar, ca de pildă: Rebra Parva, Florești, Salva, Piatra Fântânele, Muntele Rece, Muntele Băișorii, Mihai Vodă-Turda și altele. În perioada păstoririi sale la nivelul întregii Eparhii au fost construite și reparate peste 100 de biserici parohiale și mănăstirești. Fiecare slujbă de sfințire a pietrei fundamentale pentru un nou lăcaș de cult și fiecare solemnitate de consacrare a unei biserici au reprezentat pentru Mitropolitul Bartolomeu și pentru comunitățile parohiale momente de mare sărbătoare și împlinire spirituală.

Un capitol special pe care aș dori să-l amintesc este cel legat de acțiunile de restabilire a proprietăților Eparhiei, în care Mitropolitul Bartolomeu s-a luptat pentru drepturile comunităților parohiale (…). Sinteza strălucită a acestei vaste activități de natură economică o regăsim exprimată în măreția Catedralei mitropolitane, împlinită în ceea ce privește proiectul inițial și restaurată conform exigențelor tehnice impuse unui important monument de arhitectură. Deși lucrările de edificare nu s-au putut finaliza în timpul ctitorului ei, episcopul Nicolae Ivan, conform proiectului inițial, din cauza recesiunii economice din anii ’30, aceasta se realizează din inițiativa și cu purtarea de grijă a Părintelui Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu. Odată lucrările exterioare finalizate, au fost demarate ample lucrări în interior: realizarea unei noi podoabe iconografice în tehnica mozaic din al cărei ansamblu au fost finalizate Sfântul altar și absidele laterale, restul rămânând în grija celui de-al cincilea Întâistătător al reînviatei Eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului, Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei. Desigur, până când și interiorul va ajunge la stadiul final al lucrărilor de restaurare și pictare, așa cum l-a visat înaintașul său, urmează alte eforturi de natură tehnică și mai ales artistică ce trebuie susținute financiar. Așadar, albă și curată, Catedrala mitropolitană din capitala Transilvaniei se profilează pe cerul celui de-al treilea mileniu de istorie creștină ca un semn al statorniciei noastre în credință și al speranței în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Ca unul care am avut cinstea și bucuria să îl însoțesc pe vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu în repetate drumuri făcute în interesul Eparhiei, pot depune mărturie oricând despre părinteasca purtare de grijă și despre eforturile prin care aceasta s-a concretizat pentru binele Bisericii, al credincioșilor și slujitorilor săi. Dacă aceste strădanii au fost încununate aproape întotdeauna cu rezultate benefice, deopotrivă putem spune că acest lucru se datorează autorității și prestigiului de care Înaltul ierarh se bucura până la cele mai înalte foruri ale vieții publice. Chipul lui a rămas și va rămâne adânc întipărit în inima noastră ca un mesaj de pururea râvnă în slujirea Bisericii lui Hristos. Chiar dacă uneori era mai exigent, Părintele Anania avea un suflet larg, o inimă caldă și deschisă față de toți. Era un om integru, iubitor de dreptate și adevăr, mereu cu fruntea sus, neaplecat în fața nimănui știind de fiecare dată să aibă pentru fiecare preot sau credincios o vorbă bună și înțeleaptă, un cuvânt părintesc de mângâiere și încurajare. A trecut prin multe necazuri și greutăți, de aceea rămâne pentru noi un dascăl al răbdării neîmpuținate și al credinței nezdruncinate în dreptatea lui Dumnezeu, pe care l-a mărturisit cu multă demnitate creștină și preoțească. Aceste sentimente le-am trăit și le-am avut de fiecare dată în preajma dânsului, în calitate de colaborator al său.

Pr. dr. Gavril VÂRVA