La Crucea Iancului, cetatea îngerilor (II)

Pornisem spre mânăstire cu o grămadă de întrebări în minte, dar liniștea de acolo topește, parcă, toată curiozitatea ziaristului. Răspunsurile vin, aici, de multe ori, din simpla contemplare a naturii, din adierea vântului, din freamătul brazilor, din cântecul păsărilor. Ești ca într-o vrajă care te rupe de lume, de gânduri, de îndoieli. Vrajă de dezvrăjire. Ba nu, nu vrajă. Dezlegare. Binecuvântare.

… Și totuși, am venit să întreb. Înaintea mea, în haine de lucru, maica stareță Casiana așteaptă…

 Lecția muntelui

 – De ce ați ales tocmai acest loc pentru a ridica o mânăstire? e prima întrebare rostită clar și cu curaj.

– Părintele duhovnic Paisie Plic încă din copilărie și-a dorit să ridice un lăcaș spre slava lui Dumnezeu și pentru cinstirea memoriei înaintașilor noștri. Mulți ani s-a rugat să i se arate ce să facă pentru a putea duce la îndeplinire acest gând. Odată, se pregătea să vină în zona aceasta pentru niște lemne de foc pentru Mânăstirea Rimetea, la care slujea atunci. În noaptea de dinainte să ajungă aici a avut un vis, în care a văzut colibele păstorilor de la marginea drumului ce urcă spre platou. Mai sus de colibe era un țăran îmbrăcat în straie moțești, care avea chipul tatălui Sfinției Sale și ținea o cruce în mână. Acesta i-a zis: „Aici să fie locul de mânăstire!”.

Ziua, când a ajuns aici, a recunoscut locul din vis. S-a dus apoi la Înaltpreasfințitul părinte arhiepiscop și mitropolit Andrei, la care a găsit mult sprijin pentru ridicarea mânăstirii. La fel, a găsit sprijin la părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, iar mai apoi de la oamenii din zonă.

– Când a început, efectiv, construcția mânăstirii?

– Piatra de temelie a fost pusă la 18 august 2015 și apoi am reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la 18 aprilie 2016, să ridicăm un corp de chilii și paraclisul, unde s-a slujit până am reușit să ridicăm sfânta biserică.

– Erați la Mânăstirea Rimetea din județul Alba, într-o zonă confortabilă, sub toate aspectele. De ce ați vrut să veniți aici?

– Acolo, în ultima perioadă s-au construit foarte multe cabane și pensiuni. Era foarte aglomerat și era multă tulburare. Ne-am dorit un loc mai liniștit, unde să fie mânăstirea ridicată. După visul părintelui duhovnic am văzut că Dumnezeu este cu noi și vrea cu adevărat să se ridice această mânăstire, aici.

– Locul acesta, pe care ridicați mânăstirea, este extrem de expus intemperiilor. Nu v-ați temut, când ați văzut unde o să viețuiți?

– Nu, deloc. Deloc, pentru că muntele te învață să fii luptător. Și chiar dacă vântul șuieră cu putere, noi considerăm că prin asta îl laudă pe Dumnezeu. La fel, brazii care se apleacă, păsările care cântă te fac să te simți mai aproape de Dumnezeu.

– Câte ierni ați petrecut aici?

– Una aici, chiar sus, la mânăstire, și una în sat, unde am stat până am reușit să ne mutăm.

– Cum a fost prima iarnă?

– Frumoasă. Nu ne-a speriat deloc. Am stat într-o căsuță pusă pe niște stâlpi și pe dedesubt bătea vântul. Îl auzeam cum bătea pe sub pat… Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să trecem peste toate.

Maica zâmbește. Încerc să-mi imaginez o iarnă la Mărișel petrecută într-o colibă, deoarece colibă e cea în care au locuit maicile, până să se mute la mânăstire. O colibă „pe boace”, cum spun moții stâlpilor pe care sunt amplasate casele fără fundație. O colibă în care localnicii stau doar vara, când ies cu oile sau cu vitele la pășunat ori când muncesc la câmp. O colibă pe sub care vântul șuieră, iarna, ca trenul când ajunge în gară…

– Fără mâncare s-a întâmplat să rămâneți? întreb, și maica își pleacă privirea.

– S-a mai întâmplat, uneori… Dar până seara… Numai ne gândeam: „Doamne, ai milă de noi!”, și până seara venea cineva și ne aducea. Chiar în prima iarnă, cum am stat mai aproape de sat, veneau oameni cu câte un braț de lemne. Veneau, săracii, dimineața, cu laptele cald, cu o pâine într-un șervet… Și acum ne ajută. Oamenii din sat sunt foarte săritori. Când avem hram sau când e nevoie de ajutor la tăiat lemne sau la diverse lucrări, vin să ne ajute.

– Dintre cele opt maici, câte sunteți, n-a fost nici una tentată să „evadeze” de aici, din pricina frigului?

– Nu. Îl simți pe Dumnezeu, aici. Când condițiile sunt mai vitrege, îți pui nădejdea în El și atunci simți că e lângă tine.

– De sălbăticiuni nu v-a fost frică?

– Nu. Am văzut vulpi, iepurași, căprioare. Altceva n-am văzut.

– Când ați venit aici, ce au spus localnicii?

– La început au fost mai reticenți. Un bătrân chiar mi-a spus: „Maică, v-ați gândit bine? Cum o să iernați în casa asta, că bate vântul pe sub ea?!”. Ne-a întărit Dumnezeu… Ieșea fumul din sobă pe sus și vântul îl auzem pe sub pat, cât am stat în casa aceea pe stâlpi. Am stat acolo până în 2017, în iulie. De acolo veneam dimineața aici, unde era șantier, și plecam înapoi seara, târziu…

În timp ce maica povestește, eu refac în minte drumul de la încrucișarea de drumuri, de la monumentul Crucea Iancului și până la mânăstire. Trei kilometri dus și trei kilometri întors, pe un drum de țară, prin pădure. Plus încă vreun kilometru până la colibă. Câți, dintre noi, oare…?

– Nu aveți curent electric, nici apă la robinet…

– Cu astea e un pic mai greu. Avem un puț, la o adâncime de 60 de metri. Scoatem apă cu un generator trifazic și o păstrăm în butoaie. Cât timp este curent de la panourile solare, vine și apă la robinet… De spălat haine, spălăm cu mâna, deoarece curentul acesta e prea slab pentru mașina de spălat.

Maica zâmbește. O întreb care ar fi „prima prioritate” pentru mânăstire, gândindu-mă că va spune „curentul electric”. „Pictarea bisericii” – îmi răspunde, în timp ce o rază de soare coboară peste icoana Brâncovenilor, din altar.

Iancu și Brâncovenii

La Mărișel, aproape de Crucea Iancului, mânăstire cu hramul Sfinților Martiri Brâncoveni! Caut să-mi lămuresc nedumerirea și o întreb pe maica stareță:

– De ce ați închinat această mânăstire Sfinților Martiri Brâncoveni?

 – Părintele Paisie are o mare evlavie pentru acești martiri. Piatra de temelie s-a pus după Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni, iar în Mitropolia Clujului nu era nici o mânăstire cu acest hram. De aceea, Înaltpreasfințitul părinte arhiepiscop și mitropolit Andrei a fost de acord ca mânăstirea noastră să fie închinată acestor sfinți martiri ai neamului românesc.

– Dar mânăstirii îi spuneți „Crucea Iancului”!

– Da, pentru că nu departe de mânăstire se află monumentul închinat eroului național Avram Iancu. În această zonă au avut loc trei bătălii în care Iancu, împreună cu moții și cu femeile din Mărișel au reușit să înfrângă armata maghiară. Și-au vărsat sângele pentru neam și pentru credință, pentru ca noi, astăzi, să ne putem ruga și să fim în credința ortodoxă. Lui Avram Iancu i se face parastas în prima duminică din luna iulie și este pomenit, totodată, la fiecare Sfântă Liturghie. La fel, este pomenită și eroina Pelaghia Roșu.

Maica stareță Casiana îmi vorbește despre martiriul Brâncovenilor și despre sacrificiul lui Avram Iancu și al Pelaghiei Roșu. Mi-i imaginez pe toți așezați la masă cu sfinții, într-o nesfârșită rugăciune pentru Țară și pentru Neam. Pe platoul de la Mărișel, cetatea îngerilor și masa sfinților…

– Cât timp petreceți, aici, într-o zi, în rugăciune? întreb, în timp ce imaginea cu Brâncovenii și cu Iancu rugându-se cu îngerii îmi rămâne vie în minte.

– La biserică sunt cam șase ore de rugăciune, dar avem și canon personal, la chilie, vreo două ore. În rest, avem ascultări, împărțite, pe săptămână.

– Cât trebuie să te rogi până să devii tu însăți rugăciune?

– Depinde de cum trăiești rugăciunea! Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dacă din inimă zici «Doamne miluiește» de două ori, poate să fie cât toată pravila ta”. Și părintele duhovnic așa ne învață, că orice cerem de la Dumnezeu, din inimă să fie, și atunci vom fi ascultați.

… La Mărișel, stelele n-au răspuns, încă, astronomilor. Maicilor le-au răspuns însă, la rugăciune, îngerii. Dovadă, mânăstirea ce se înalță, tot mai frumoasă și mai semeață, pe platoul de deasupra căruia veghează, cu îngerii, Iancu și Brâncovenii și moții, toți, care s-au jerfit pentru ca țara aceasta să rămână creștină și să rămână întreagă.

Mai este încă, mult, de lucru, la mânăstire. Biserica așteaptă să fie pictată, chiliile – să fie tencuite pe dinafară, văruite pe dinăuntru, podite, mobilate, arhondaricul – terminat și pregătit pentru pelerini… Mai trebuie ridicat un corp de chilii, trebuie ridicate ziduri de jur împrejur… Încă nu este curent electric, maicile scot apa dintr-un puț săpat la 60 de metri adâncime, drumul spre mânăstire e spălat, pe alocuri de ploi, și cu gropi… Va fi o iarnă grea, spun meteorologii, drumul spre mânăstire s-ar putea să devină inaccesibil, dar maica stareță zâmbește, spunând: „Dumnezeu ne apără”!

 – De ce aveți nevoie, ca să treceți cu bine iarna asta? întreb, înainte de plecare.

– Mulțumim lui Dumnezeu, avem tot ce ne trebuie, îmi răspunde, zâmbind, maica stareță Casiana.

Ca să spui că ai tot ce-ți trebuie când ai atât de puțin, înseamnă să te gândești, întotdeauna, că sunt alții care au și mai puțin decât tine și să-i mulțumești Cerului pentru cât ți s-a dat. Iar din acest puțin, atât cât îl ai, să împarți și altora – flămânzi, însetați sau goi.

Este ultima lecție de smerenie, modestie și umilință pe care o primesc înainte să plec de la mânăstire, spre casă.

Deasupra pădurii sună un tulnic. Sunt îngerii, care cheamă moții la rugăciune… Sau, poate, moții, care îi cheamă pe îngeri… ACASĂ.

***

Cei care doresc să sprijine financiar Mânăstirea Crucea Iancului, de la Mărișel, au la dispoziție contul în lei al acesteia, deschis la Banca Transilvania: R086BTRLRONCRT0308723501.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie