La Crucea Iancului, cetatea îngerilor (I)

„Di la Crucea Iancului mai meri vreo doi-tri kilometri. Să vede biserica, di la Cruce. Meri tăt nainte. Este un drum care face la dreapta, da’ să n-o iei pă drumu´ ala, să meri la stânga și apoi tăt ´nainte”.

Așa țin minte că îmi spusese un sătean când am întrebat cum să ajung la mânăstirea de la Mărișel. Am terminat de urcat drumul care vine din cel care leagă Belișul de Poiana Horii și cotesc imediat la dreapta, spre monumentul Crucea Iancului. Merg tot înainte. Un pic, asfalt, apoi drum de țară. Deocamdată, circulabil. Mai apoi, din el un drum face la dreapta. N-ar intra nici tractoarele pe acolo. N-o iau la dreapta, așa mi s-a spus.

Merg înainte și tot merg. Drumul devine tot mai îngust, pădure de o parte și de alta. Mânăstirea e pe un platou, ar trebui să urc, dar eu cobor. Nu văd mânăstirea, încă. Poate, din cauza brazilor.

Merg încet înainte și tot merg. Drumul e din ce în ce mai prost. În loc să urc, cobor. Oare n-am greșit drumul?

Iubi-Te-voi, Doamne…

Ar fi trebuit să ajung de mult la mânăstire și eu încă nici n-o văd. Vine o mașină din față. Un microbuz. Dacă nu opresc aici, cât mai pe dreapta, nu vom putea trece unul pe lângă altul. Opresc. Microbuzul, ca să treacă pe lângă mine, intră cu o roată în șanț. Se descurcă. Trece și, la semnalul meu, oprește. „Pe aici ajung la mânăstire?” – întreb. „Nu pe drumul ăsta trebuia să veniți. Era un indicator la intersecție, nu l-ați văzut?”. Nu, nu l-am văzut, pentru că de la drumul care venea din cel care leagă Belișul de Poiana Horii am cotit imediat la dreapta, fără să mai ajung la indicator.

Șoferul, plin de omenie, îmi spune să întorc mașina, unde pot, și să-l urmez, că mă așteaptă. Îi răspund că mă descurc, să nu stea după mine. El pleacă, dar văd că la câțiva metri oprește și coboară din mașină. Eu mă uit după un loc unde să pot întoarce.

Drumul este îngrozitor de îngust, oricât aș mai merge înainte. N-am ce face, caut să întorc acolo unde am întâlnit cealaltă mașină. În dreapta, pădure și prăpastie; în stânga, șanț adânc în care dacă intru, nu mai ies. Trag tare pe dreapta, virez stânga, maxim, merg înainte un sfert de pas, dau înapoi virând dreapta, maxim, apoi iarăși înainte, iarăși înapoi… Iubi-Te-voi Doamne, Vârtutea mea./ Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. Cred că am uitat player-ul pornit. Dau să-l închid și… n-am ce. Cântecul se repetă iar și iar. În mintea mea, doar.

Învârt volanul ba în stânga, ba în dreapta, cu piciorul tremurând pe pedală. În dreapta prăpastie, în stânga șanț. Întotdeauna când vrei să ajungi la locurile sfinte trebuie să treci prin încercări, îmi spun. Asta este încercarea mea. Iubi-Te-voi, Doamne…

Stânga, dreapta, stânga, dreapta… Am reușit să întorc mașina, fără să mă prăvălesc în prăpastie. Iubi-Te-voi, Doamne/ Domnul este întărirea mea şi scăparea mea…

Aproape, mă așteaptă șoferul microbuzului. „V-am așteptat, că´ m-am temut că o scăpați”. Despre mașina mea este vorba. Se temuse că o scap, cu mine cu tot, în prăpastie. Nu-i spun că eu m-am temut și mai tare.

O ia înaintea mea și îmi face semn să-l urmez. Mergem înainte, el în față, eu după el. La un moment dat, o intersecție. Un drum spre dreapta, o scurtătură, trebuie să ne scoată în drumul spre mânăstire. Microbuzul coboară încet pe drumul abrupt.

Mă iau după el și după doi metri îmi pare rău. Aș da înapoi, dar nu mai pot. Drumul e de tractor, abrupt rău de tot și săpat de viituri. Merg ca și cum aș merge pe bârne: un pic dacă o iau mai la stânga sau mai la dreapta risc să rămân cu mașina suspendată sau să se spargă ceva de dedesubt… Mașina mea nu e mașină de teren, cine m-a pus…

Iubi-Te-voi, Doamne… Mașina tremură, motorul fierbe. Cobor cu piciorul tremurând pe pedală. Să n-o scap! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea… Cobor ca și cum aș coborî pe sârmă. Încă o jumătate de metru, încă un metru… Merg și opresc și iar merg și iar opresc. Gata! Am ajuns în drumul spre mânăstire! Fără să fi frecat mașina! Șoferul microbuzului, plin de grijă, mă așteaptă: „M-am temut, iară´, să nu o scăpați!”. N-am scăpat-o. Iubi-Te-voi, Doamne!

Mai apoi, drumul spre mânăstire, drum de țară, cu gropi și cu bălți după ploaie, ici și colo, mi se pare pistă de decolare pentru avioane. Las în urmă, în stânga, colibele păstorilor și intru în pădure. De data asta drumul chiar urcă. Urcă și cred că ajunge până la Cer. Ba nu, se oprește un pic mai jos, acolo unde, pe un platou, „departe de lumea dezlănțuită”, dar și „la răscruce de vânturi” se înalță, semeață, biserica Mânăstirii Crucea Iancului, de la Mărișel, înconjurată de chiliile maicilor. Trei corpuri de chilii, trei scuturi în calea vântului. Va mai fi ridicat și un al patrulea, pentru ca Cetatea Ortodoxă a Iancului sau Cetatea Brâncovenilor, de la Mărișel, să fie întreagă.

Opresc mașina, care fierbe. În fața mea, venind agale, o măicuță în vârstă, sprijinindu-se de brațul alteia, mai tinere. Maica cea tânără ține în mână o carte de rugăciuni din care citește, pentru cea vârstnică, cu voce tare. Mi se pare că am intrat într-o poveste. Sau în altă lume. Sau într-un alt secol.

Deasupră-mi, un fâlfâit de aripă. Îngerul, oare? Nu, nu e Îngerul, e doar unul dintre porumbeii părintelui duhovnic, scăpat din porumbar…

„Doamne ajută! Maică, știți, eu sunt de la ziar… Aș vrea să scriu, cândva, despre mânăstire, dacă… îngăduiți…Dacă mă primiți…”. Asta e tot ce reușesc să scot din mine, oprindu-mă în fața celor două maici care mi-au apărut înainte.

Abia atunci remarc ce tare îmi tremură piciorul drept, cu care am ținut în frâu mașina. Ce tare îmi tremură mâinile cu care am strâns volanul. Ce tare îmi tremură glasul. Abia atunci înțeleg că drumul (primul drum) spre mânăstire a fost o încercare și că mi-a fost frică. Frică pe care mi-am învins-o repetând, inconștient, în gând, psalmul.

„Doamne ajută! Sigur, scrieți. Vă primim” – vine răspunsul din partea maicii cele tinere.

Facem un schimb de numere de telefon, fără să aflu, atunci, că maica cea tânără, Casiana, cu care am vorbit, este tocmai maica stareță.

Intru în biserică și mă rog lui Dumnezeu ca data viitoare, când voi veni la mânăstire, să vin pe drumul cel bun, pe drumul cel drept…

Iubi-Te-voi, Doamne… Am să mă întorc…, ca să scriu…

Când stelele n-au răspuns, au răspuns îngerii

Și chiar m-am întors. De data asta pe drumul drept, cel din stânga, paralel cu drumul care duce spre monumentul Crucea Iancului.

După ce am urcat din drumul ce vine din cel care leagă Belișul de Poiana Horii, de lângă crucea de la răscruce văd turla bisericii mânăstirii. Nu mă mai pot rătăci. Drumul îngust, de țară, printre brazi, urcă anevoios spre platoul unde se înalță mânăstirea. Înainte de mânăstire, în dreapta, un arhondaric în construcție. Apoi, pe platou, la viitoarea poartă, un clopot mare, deasupra căruia flutură, semețe, două steaguri tricolore. În față, grămezi de nisip și pietre și cărămizi și lemne. Și râpă. Oarecum în dreapta, biserica. De o parte și de alta a ei, chiliile, unele netencuite pe dinafară, cu grămezi de cărămizi și cu saci de ciment la uși. În spatele corpurilor de chilii, pădurea, coborând spre lacul Fântânele-Beliș. Cu urme de sălbăticiuni în ea, care adulmecă, noaptea.

Cerul a atât de senin, încât poți număra îngerii. Ca să-i numeri, însă, trebuie să fi învățat, înainte, să-i vezi. Sau măcar să-i asculți. Să știi să le auzi poruncile. Și răspunsurile, la rugăciunile tale.

Observatorul astronomic de la Mărișel trimite mereu semnale către stele. Stelele încă n-au răspuns. Maicile de la Mânăstirea Crucea Iancului trimit mesaje către îngeri. Îngerii le-au auzit și au răspuns. Răspunsul e chiar în mânăstirea care se înalță, pe zi ce trece, tot mai frumoasă și tot mai semeață. Răspunsul e chiar în faptul că maicile au rămas acolo, pe munte, la peste 1300 de metri altitudine, în pofida tuturor încercărilor și greutăților. Cea mai vârstnică maică are 90 de ani. Oare, care dintre noi, cei tineri încă, ar avea curajul să-și ia viața de la capăt, venind dintr-un loc cu curent electric, apă curentă și tot confortul, pentru a locui în vârf de munte, într-o pustietate, la lumina opaițului, fără apă la robinet, la foc cu lemne (câte sunt, dacă sunt!), într-o zonă inaccesibilă iarna, expusă zăpezii, viscolului, sălbăticiunilor?

… Maica stareță mă așteaptă. Mă primește cu aceeași dragoste cu care primești o rudă apropiată, pe care n-ai văzut-o de mult. Căutăm un loc în care să stăm de vorbă. Afară e vânt. „Și vântul îl laudă, în felul lui, pe Dumnezeu; de aceea, pe noi nu ne sperie”, îmi spune maica.

Mă gândesc la iernile care au trecut peste mânăstirea în construcție și la viforul care va să vină, la faptul că maicile vor ierna în chilii poate încă neterminate, că lemnele pe care le au poate că nu le vor fi îndeajuns, că drumul spre mânăstire va deveni, poate, inaccesibil, peste iarnă, că apa din puț s-ar putea să înghețe, că lumina opaițului nu va ține în loc, noaptea, sălbăticiunile, și mă trec fiorii.

„Dumnezeu ne apără” – îmi spune (sau mi se pare că îmi spune?!) maica stareță.

Toate întrebările cu care am venit de acasă mi s-au blocat în minte. E atâta liniște de oameni aici, încât mi se face rușine să întreb cu voce tare. Poate că ar fi suficient să gândesc întrebarea și să aflu deja răspunsul. Parte din răspuns vine din însăși atitudinea maicii: munte de smerenie și modestie și umilință, pe muntele pe care se clădește lăcașul de rugăciune.

„Slavă Domnului, avem de toate. Nu ne lipsește nimic” – îmi spune, atunci când reușesc să îngân o întrebare despre iarna care se apropie.

„Nu ne lipsește nimic”… Ca să nu ai prea multe și să spui, totuși, că nu îți lipsește nimic, înseamnă să te bucuri și să fii recunoscător Cerului pentru puținul care ți s-a dat, gândindu-te câți, alții, sunt mai lipsiți decât tine și rugându-te pentru ei. Ca să spui, când nu ai prea multe, că nu îți lipsește nimic, trebuie să fii umil, să fii smerit, să fii atlet al lui Hristos.

Îmi amintesc ce îmi spunea, într-un interviu, părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru: „Mănăstirea este o şcoală de performanţă, am putea spune chiar o universitate (…). Este o şcoală, un stadion, dacă vreţi. Această sintagmă o folosea Sfântul Apostol Pavel, pentru că viaţa duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească. (…) În mânăstire ies, din cel care optează pentru viaţa monahală, toate relele, pentru că în mânăstire se trăieşte o situaţie limită. Eşti pe linia întâi, cum am fi pe front. Iar omul în situaţii limită scoate din el tot ce are, şi bune şi rele”.

La Mărișel, situațiile limită încep chiar de la condițiile de viețuire.

(continuare, în ediția de vineri, 16 noiembrie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie