Istorie şi reenactment, cu Virtus Antiqua

„Reenactmentul este caracterizat mai ales prin efortul de a te apropia de trecut, de a încerca şi reîncerca până la atingerea indentităţii cu acea parte a trecutului care îţi stârneşte pasiunea. Cred că de aici vine şi dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi drumul parcurs şi rezultatele obţinute. Continuu să percep reenactmentul ca pe un hobby, căruia îi dedici timpul, resursele şi talentul tău atât cât este posibil, şi în nici un caz un loc pentru clasamente” – declară arheolog dr. Cristian-Aurel ROMAN, preşedintele asociaţiei clujene de reenactment Virtus Antiqua. O asociaţie care „nu a căzut în capcana spectacolelor «frumoase şi pe gustul publicului», cum este trendul actual”, ci a ales să facă „prezentări oneste, cu cât mai mult autentic posibil”.

Respectul şi renumele de care se bucură asociaţia este, credem noi, o dovadă că şi publicul ori pasionaţii de istorie au înţeles asta.

– Aţi înfiinţat Asociaţia Virtus Antiqua în septembrie 2010, din „dorinţa de a experimenta şi a împărtăşi modul de viaţă de acum aproape două mii de ani”, după cum declaraţi într-un interviu publicat trei ani mai târziu, în ziarul Făclia. În 2013, în activităţile asociaţiei erau implicate 25 de persoane. Câţi membri are acum asociaţia, ce profesii au aceştia şi… cum au ajuns în asociaţie?

– Numărul celor implicaţi în activităţile Virtus Antiqva a fluctuat mereu în jurul a 20 de persoane, doar atât că, dintre cei care au pornit acum şase ani în această aventură, puţini mai sunt activi la acest moment. Locul lor a fost luat de alţi tineri care doresc să facă reenactment în stilul Virtus. Printre noi circula vorba “… once in Virtus, always in Virtus …” (…odată în Virtus [Antiqva], întotdeauna în Virtus [Antiqva]…), şi cred că asta exprimă foarte bine cum stau lucrurile la noi.

Majoritatea membrilor sunt tineri când încep reenactmentul, iar atunci când apar oportunităţi în carieră sau viaţa personală, e firesc să acorde mai puţin timp pentru hobby-uri ca al nostru. Cei care vin în asociaţie sunt mai ales studenţi sau proaspeţi absolvenţi, rezidenţi în zona Clujului, care ne-au văzut sau au prieteni deja în asociaţie. Acum sunt informaticieni, ingineri, biologi, istorici sau psihologi, jurnalişti, designeri sau instructori de sporturi de contact. Deşi sunt atât de diferiţi, îi uneşte pasiunea pentru istoria antică, pentru daci şi romani, pentru scrisul şi dansurile romane, pentru gladiatori ori armată, pentru jocurile romane sau viaţa cotidiană.

– În ce măsură s-a diversificat activitatea asociaţiei, în ultimii trei ani? Ce tipuri de activităţi desfăşuraţi acum pentru public?

– În principal, categoriile de activităţi au rămas aceleaşi: spectacole cu public la festivalurile de gen, cursuri şi ateliere cu public în instituţii de cultură şi de învăţămant ori la Camp Virtus, realizarea de echipamente, activităţi de arheologie experimentală, creare de momente pentru spectacol şi multe altele. O uşoară modificare a apărut odată cu Camp Virtus, care ne-a permis trecerea de la explicitarea teoretică la activităţi practice diverse, legate de viaţa antică. Publicul poate avea parte de prezentări legate de variate aspecte ale vieţii antice (viaţă cotidiană, arhitectură, bucătărie, meşteşuguri, scriere, cosmetică şi modă, jocuri, curiozităţi, viaţa militară, diete, gladiatori şi mediul lor, politică şi obiceiuri, iconografie), poate participa interactiv alături de noi la reconstituirile puse în practică, poate participa la manevre şi simulări militare. Pe scurt, poate petrece ore interesante alături de noi, lucrând cu mintea sau cu mâinile după obiceiuri de acum două mii de ani, poate degusta reţete scoase direct din cărţile de bucate romane, sau se poate înfrunta cu prietenii sau cu colegii noştri în simulări de lupte după tipicul antic.

– De ce echipamente dispuneţi în prezent şi câte, dintre echipamentele de care dispuneţi, sunt confecţionate de membrii asociaţiei?

– Am încercat până acum să facem în “regie proprie” cât mai multe dintre echipamentele asociaţiei, dar, bineînţeles, unele piese am fost obligaţi să le achiziţionăm din surse externe. Căştile de gladiatori sau de auxiliari, gladius-urile sau pumnalele au fost cumpărate din afara ţării. După ce am făcut o armură de inele – lorica hamata – şi am văzut că necesită un volum foarte mare de muncă (400-500 ore de muncă, pentru o armură de 18.000 de inele), am cumpărat restul şi le-am modificat. Tot ce înseamnă material textil, curele şi încălţăminte de piele, scuturi de lemn sau tablă prelucrată, a fost făcut de membrii asociaţiei. Continuăm să încercăm să ne menţinem pe linia autenticului şi a credibilului, fapt care ne limitează mult, comparativ cu alţi reenactori care adoptă variantele mai facile şi mai percutante vizual.  La momentul acesta putem să echipăm 11 auxiliari romani, 6-8 gladiatori, 3 dansatoare romane, 3-6 personaje civile romane (senator, matroane, liberţi/ meşteşugari), 3-5 daci (războinici sau civili).

– În ce măsură aţi reuşit să vă perfecţionaţi tehnicile de reconstituire a echipamentelor?

– Fiecare echipament este o încercare în sine, pentru că dacă vrei să reconstitui autentic, trebuie să îţi înfrânezi imaginaţia şi trebuie să apelezi la sursele de care dispui după 2000 de ani. Acolo unde nu există dovezi, trebuie să foloseşti similitudini şi analogii, dar să te păstrezi în limita bunului simţ. Materialele folosite trebuie să fie dacă nu identice, cel puţin similare şi în nici un caz materiale plastice, răşini compozite sau aliaje moderne.

Continuăm să folosim sursele arheologice pentru lumea romană şi dacică, sursele epigrafice şi izvoarele literare, pentru a avea imaginea corectă a ceea ce dorim să recreem, iar acolo unde nu există, ne limităm la bun simţ şi experienţa proprie în materie de arheologie dacică şi romană. Nu am căzut în capcana spectacolelor „frumoase şi pe gustul publicului”, cum este trendul actual, şi am ales să facem prezentări oneste, cu cât mai mult autentic posibil.

Ca să dau un exemplu: atunci când am încercat să reproducem un echipament de soldat auxiliar roman, am studiat în amănunţime multe izvoare scrise care descriau trupele de auxiliari, şi astfel am putut alege o trupă care a fost prezentă în Dacia, destul de aproape de Clujul antic (Napoca) şi cu o poveste atractivă – Cohorta I Batavorum Milliaria Pia Fidelis Civium Romanorum. Epitetul – Civium Romanorum – a fost primit după luptele cu dacii, iar acest indiciu a trimis la o teorie a unui istoric străin care a identificat pe Columna lui Traian decoraţia scuturilor de auxiliari care semnifica primirea acestui epitet. Astfel am ales noi decorul de pe scuturi într-o situaţie în care dovezile nu indicau cu exactitate modelul real folosit de această trupă. Mai adaug că am făcut asta chiar dacă printre reenactori s-a propagat un alt decor pentru scuturile trupei de batavi.

Mai amintesc că am refăcut cămaşa de inele cu „colţuri” aşa cum apare pe Columna lui Traian şi am folosit sistemul de prindere al scuturilor numit „roman”, care la fel apare pe Columnă. Şi în cazul acesta, în reconstituirile româneşti se foloseşte sistemul de prindere utilizat la scuturile legionarilor, pentru a uşura crearea de formaţii de luptă precum testudo (“ţestoasa”) în timpul spectacolelor, deşi nu are nici o legătură cu realitatea organizării armatei romane antice.

Cred că, în pasiunea noastră, perfecţionarea tehnicilor de reconstituire înseamnă apropiere de metodele originale folosite în antichitate, folosirea de unelte şi metode de lucru identice cu cele antice. Deşi suntem pe drumul acesta, împreună cu mulţi alţi reenactori, încă mai avem mult de mers până  să ajungem acolo.

– La câte evenimente aţi participat în 2016 şi câte evenimente a organizat asociaţia? Care dintre aceste evenimente a fost de mai mare succes?

– Ieşirile noastre la festivaluri au fost mai puţine în 2016 acesta faţă de anii anteriori. Cred că exprimă o situaţie normală, deoarece pe piaţa reenactmentului antic sunt tot mai multe grupuri, iar cerinţele organizatorilor sunt conturate mai clar. Activităţile proprii Virtus Antiqua au crescut ca număr şi complexitate şi sunt centrate mai ales pe Camp Virtus. Mare parte din timpul şi resursele disponibile au fost consumate în activităţile de organizare logistică, construcţie şi organizarea atelierelor sau evenimentelor în regie proprie. Dacă ar fi să amintesc participări. ar fi câteva evenimente pe sufletul nostru: Porolissum Fest 2016 (Moigrad), Festivalul Celtic Transilvania (Beclean), Transylvania History Days (Cluj-Napoca), Zilele municipiului Turda, sau la Camp Virtus (Sălicea) ar fi Şcoala altfel, Chef dacic şi Pugnate. Nu pot să spun care dintre ele a avut mai mare succes, ci doar să spun că satisfacţia noastră a fost similară, şi oboseala, la fel de mare, la încheierea lor.

– Cât de mare este concurenţa pe piaţa reenactmentului?

– Pentru cineva ca mine, care a început reconstituirea lumii antice acum zece ani, e greu să nu remarce că peisajul actual al reenactmentului românesc este marcat de faptul că se transformă, încet, din reconstituire istorică, în creaţie cu iz de istorie antică. Festivalurile sunt axate pe „ceea ce place publicului” şi nu pe transmiterea unor cunoştinţe din lumea antică, în măsură a ajuta la înţelegerea vremurilor în care trăim. „Marea bătălie” dintre daci şi romani stârneşte pasiunile, aşa că nu e de mirare că apar grupuri mai mari şi mai multe de pasionaţi de străbunii acestui neam românesc. Scenele puse în operă sunt aproape identice pe teritoriul ţării, de la sud la nord şi de la est la vest, nu doar pentru că merg aceiaşi oameni, ci pentru că la noi se copiază tot şi de la toţi, iar inovaţia este tot mai rară. Grupurile duc o luptă nerostită pentru a ajunge la fondurile puse în joc de oficialii locali cu ocazia „Zilelor urbei” sau a festivalurilor cu mai mult sau mai puţin iz electoral. Câteva mai sunt evenimentele cu tradiţie în care reenactmentul îşi păstrează esenţa, dar acestea sunt umbrite de multiplele manifestări de o calitate discutabilă. Surprinzător este faptul că sunt mult mai mulţi reenactorii care se străduiesc să surprindă autenticul şi totuşi impactul lor este diminuat substanţial.

Dacă suntem realişti, acceptăm că în astfel de grupuri este vorba de amuzament, recreere, apartenenţă la un grup, dar şi de imagine proprie, trambulină spre o carieră publică etc. Doar că atunci când experimentarea şi educaţia devin preocupări secundare, sunt tot mai vizibile micile greşeli/ omisiuni/ inovaţii, iar teatralitatea şi confruntările glorioase apropie reenactmentul de zona fanteziei hollywoodiene, îndepărtând-o de rezultatele muncii istoricilor şi arheologilor.

Cred în continuare că reenactmentul este caracterizat mai ales prin efortul de a te apropia de trecut, de a încerca şi reîncerca până la atingerea indentităţii cu acea parte a trecutului care îţi stârneşte pasiunea. Cred că de aici vine şi dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi drumul parcurs şi rezultatele obţinute. Continuu să percep reenactmentul ca pe un hobby, căruia îi dedici timpul, resursele şi talentul tău atât cât este posibil, şi în nici un caz un loc pentru clasamente.

–  Cât de vizibilă este asociaţia pe plan naţional şi chiar internaţional şi cât de greu este să te menţii în top?

– Pentru că trăim într-o lume impresionată de statistici, numere şi cantităţi, voi încerca să pun Virtus Antiqva într-un astfel de cadru. Un top (primii trei) cred că ar putea avea ca şi criterii măsurabile numărul de membri, numărul de apariţii (spectacole live, media sau în reţelele de socializare), puterea financiară. Când este vorba de criterii de genul acesta, nu suntem nici pe departe în top.

Noi am optat de la început pentru o zonă de nişă – un ludus (şcoală de gladiatori), iar în 2016 am înfiinţat un contubernium de auxiliari. Nu am mărit numărul de membri, ci am ales să multiplicăm „specializările” fiecărui membru al asociaţiei şi am ajuns să avem matroană/sclavă, senator/meşteşugar, gladiator/auxiliar, furii/preotese etc., în funcţie de preferinţele fiecăruia sau cerinţele scenografice. Deşi s-au prezentat oportunităţi de a merge şi în afara graniţelor (Bulgaria, Franţa, Austria, Italia), am ales să investim în echipamente sau să onorăm promisiunile făcute în ţară. Mai mult, am început un proiect aproape de Cluj, care a consumat o mare parte din timpul şi resursele financiare ale asociaţiei. Prezenţa noastră la spectacolele finanţate din fonduri publice a fost restrânsă în 21016 la câteva ieşiri în timpul verii, la Zalău, Cluj, Beclean, Turda. Pot spune că aici am simţit cel mai tare concurenţa, când nu am mai fost invitaţi la un festival pentru că exista deja o trupă similară cu noi, sau când am fost „îndepărtaţi” de o trupă cu sprijin mai puternic la organizatori. Pe fondul general al modificărilor din societate şi din reconstituirea istorică, atractivitatea noastră nu este aceeaşi ca acum cinci ani, dar noi am continuat să menţinem obiectivele iniţiale ale Virtus Antiqua în ciuda trendului prezent al reenactmentului românesc.

Dacă, în schimb, topul ar fi făcut după criterii nemăsurabile, precum autenticitatea prezentărilor, atunci, părerea mea este că suntem acolo. Percepţia reenactorilor care au făcut un poll (sondaj) prin intermediul Facebook pe această temă nu vine decât să îmi întărească această credinţă. În cazul în care ar fi vorba de activităţile educative desfăşurate de noi, cred că suntem, de asemenea, acolo de la începuturile Virtus Antiqua, de când ogranizăm prezentări la elevi şi studenţi, în şcoli, facultăţi, tabere de vară, sau iniţial la Centrul Virtus din Cluj ori, mai recent, la Camp Virtus.

– În 2016 aţi deschis, la Sălicea, un „centru de reconstituire istorică”, pe care l-aţi numit Camp Virtus. Cum cum evoluează acest Camp Virtus?

– De când ne-am apucat de reenactment, acum 10 ani, am avut norocul să întâlnim o serie de oameni minunaţi, receptivi, înţelegători faţă de pasiunea noastră. Unul dintre aceştia ne-a ajutat să cunoaştem un om generos, care ne-a dat în folosinţă un teren privat pe care să încercăm să ne punem în practică visurile şi planurile de ani de zile. Fără ei nu ar fi existat nici un Camp Virtus şi am fi fost obligati să continuăm să batem inutil pe la uşile oficialilor sau să alergăm după festivaluri în lungul şi în latul ţării.

Ca orice proiect, şi acesta a început mai greu, mai poticnit, dar încet, încet, prinde viteză. Încă este un proiect de weekend, pentru că singurele momente când putem lucra este la sfârşit de săptămână şi mai ales când este vremea bună. Aşa că avem cam un sfert din fiecare an în care putem face ceva, dar ne păstrăm optimismul şi mergem mai departe cu planurile propuse.

Dacă la început aveam doar un teren viran, acum împrejmuirea este gata, iar amatorii de offroad nu mai dau peste noi. Oile şi caprele continuă să ne viziteze în traseele zilnice de la şi înspre stână. Cel puţin ne-am împrietenit cu câinii.

Primul cuptor pentru pâine a trebuit dărâmat şi reconstruit în alt mod. Asta îmi pare mie arheologie experimentală sau reenactment antic. În lipsa surselor explicite, încerci până reuşeşti să te apropii cel mai mult de original. Grădina romană a fost amânată o perioadă, până vom reuşi o îngrădire eficientă împotriva ierbivorelor care ne-au mâncat într-o seară munca de o săptămână. Atelierele sunt tot mai variate şi mai pe placul vizitatorilor, iar imediat ce este vreme bună, în primăvară, vom fi acolo pentru cei interesaţi.

– Cum se plasează acest proiect în contextul reenactmentului din România?

– Nu cred că este o noutate în ţară, mai ales că prin intermediul finanţărilor europene au apărut parcuri arheologice experimetale ca ciupercile după ploaie. Ce este nou, este locaţia, lângă Cluj, pe un traseu folost deja de mulţi clujeni în ieşirile de weekend, şi faptul că oferim o gamă din ce în ce mai variată de evenimente, activităţi, ateliere cu specific de reenactment, pe teme istorice.

– Ce aţi reuşit să faceţi până acum la Camp Virtus? Ce aţi dorit să faceţi şi nu aţi reuşit, în 2016?

– Anul 2016 a fost un an plin de ploi în perioada weekend-urilor, ceea ce ne-a cam dat peste cap multe din cele programate. Am întârziat mult cu grădina romană şi cu bordeiul preistoric. A trebuit să distrugem cuptorul de lut pentru pâine şi am fost nevoiţi să anulăm o serie de activităţi programate cu elevii. „Colţul arheologului” şi „Hotelul insectelor” sunt funcţionale şi au reuşit să fie pe placul celor mici şi mari. Zona cuptoarelor a fost transformată şi am ridicat un acoperiş pentru bucătăria noastră în aer liber, aşa că vom avea degustări de reţete antice pe tot parcursul anului viitor. Încă suntem în urmă cu ceva modificări la zona de parcare, dar în primăvară vom rezolva şi acest aspect. Vom schimba şi poarta care ne-a fost distrusă de un “binevoitor” care şi-a întors tractorul unde nu trebuia. Sigur vom avea un an plin cu munci prevăzute sau neprevăzute.

– Care sunt câteva dintre proiectele asociaţiei pentru 2017?

– Ca şi până acum, dacă vom fi invitaţi, vom participa la evenimente cu specific istoric. Vom continua munca educativă specifică asociaţiei, mai ales la Camp Virtus. Ne vom implica în activităţi cu elevii pe tot parcursul anului, atât în perioada săptămânilor de „Şcoala altfel”, cât şi în restul anului. Vom încerca să dezvoltăm baza logistică pentru activităţile şi atelierele deja existente şi să finalizăm cât mai multe dintre obiectivele începute în 2016. Colegii se străduie să îşi îmbogăţească repertoriul scenografic şi să se adapteze mai bine la noile echipamente. La Camp Virtus vom implementa un proiect numit „Labirint prin timp”, pentru care am obţinut o finanţare nerambursabilă.

Anul 2017 se arată a fi un an aglomerat pentru Asociaţia Virtus Antiqua.

– Succes!

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie