Istoricul şi arhivistul Alexandru Matei la 85 de ani

Slujind instituţia Arhivelor Clujene peste 32 de ani

Cu prilejul Centenarului Marii Uniri am cercetat valorosul corpus de documente medievale privind istoria României, în mai multe volume, începând de la primul act păstrat despre Transilvania, din anul de graţie 1074, până pe la 1370. Am constatat cu uimire că noi, românii, am fost practic excluşi de la decizia politică a Transilvaniei şi Ungariei medievale şi un întreg păienjeniş de documente vorbeşte aproape exclusiv de instituţii politice, administrative şi religioase care nu erau ale românilor: regat, voievodat, Dietă, arhiepiscopii, episcopii, mănăstiri cu averi uriaşe, adevăraţi mari feudali ai epocii. Şi astfel, fără instituţii mari, centrale, care să-i ocrotească, să vehiculeze cultură în mase mari ale poporului, fără drepturi colective, românii au parcurs secolele întunecate croite de tirani, până la 1918. De aceea momentul Alba Iulia, de acum 100 de ani, este sublim, pentru că a pus capăt acestei tiranii şi a creat premisele fondării unor instituţii mari ale naţiunii române. Printre aceste instituţii create atunci se numără şi Arhivele Transilvaniei, înfiinţată la Cluj în 1920. Şi au fost oameni politici, intelectuali, oameni de rând cu bun simţ, a fost o societate care chiar au crezut în destinele prezente şi viitoare ale acestei instituţii. Să ne aducem aminte de un Ştefan Meteş, care în interbelic a dezvăluit din praful Arhivelor mărturii ca nişte nestemate despre românii clujeni, despre trecutul Clujului, apoi să ne amintim de un suflet uriaş numit David Prodan, care a pus bazele coloanei numită Istoria iobăgimii în Transilvania, coloanei de la bolta Istoriei Naţionale numită Răscoala lui Horea, a celei numită Supplex Libellus Valachorum etc.

Odată cu crearea instituţiei Arhivelor, lupta pentru construirea şi integrarea ei, cu cel mai înalt standard de spiritualitate în societatea Clujului, nu s-a încheiat. A trebuit ca istoricul Ştefan Meteş să lupte pentru sediul instituţiei, marginalizată la început, în condiţii extrem de improprii, undeva pe strada Horea şi pe actualul Bulevard 21 Decembrie 1989. A venit însă gândul bun de a aduce Arhivele în centrul Clujului, nu departe de Universitate, unde îi era de fapt locul, pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 10. Dar şi aici, clădirile erau improprii pentru funcţionarea unei instituţii de o asemenea anvergură şi importanţă. Intervine însă aici rolul unui atunci tânăr arhivist, devenit director, de a da strălucire unui tezaur-depozit al memoriei noastre naţionale dragi, un intelectual extrem de încrezut, care a ştiut să ţină stindardul Arhivelor în compania deosebit de onorantă a Universităţii clujene, a Academiei, chiar a Uniunii Scriitorilor şi a lumii artistice (prin colaborarea la revistele “Tribuna” şi “Steaua”), a Bibliotecii Centrale Universitare, a Bibliotecii Academiei. Pur şi simplu a luptat cu numeroase inerţii şi a reuşit: a ridicat prin anii 1968-1970 actuala clădire nouă de pe Kogălniceanu 10, cu patru etaje, cu o destinaţie demnă de un asemenea templu al sufletului nostru istoric. Acel tânăr încrezut şi răzbătător nu era altul decât arhivistul Alexandru Matei, pe care-l felicităm astăzi la împlinirea vârstei de 85 de ani.

Am pornit, deci, de foarte departe, de la evocarea puzderiei de instituţii ale Transilvaniei şi Ungariei medievale făcute fără noi şi contra noastră ca “schismatici” şi ca români fără “lege”, statut acordat din partea tiranilor, totul pentru a releva importanţa instituţiilor astăzi şi nevoia de a le ocroti şi dezvolta în continuare. Durere, însă, astăzi instituţia Arhivelor suferă enorm în ultimele decenii de “democraţie”, cu clădiri în ruină şi în prăbuşire continuă. Fac un apel Academiei Române, universităţilor, uniunilor de creaţie, bibliotecilor să se solidarizeze cu sora lor spirituală şi să nu o lase la urma urmelor interesului politicienilor, care nu sunt deloc conştienţi de importanţa acestui tezaur.

Mi-e dor, aşadar, de spiritul “zidirii” instituţiei Arhivelor clujene. Pentru că Ştefan Meteş, David Prodan şi alţi slujbaşi arhivişti au “zidit” Arhivele, adunând tezaur după tezaur de fonduri documentare din toată Transilvania. Apoi, Ion Mărcuş şi Alexandru Matei şi generaţia lor de arhivişti au continuat „zidirea”, cu o aviditate ce numai o pasiune uriaşă o poate face, completând tezaurul Arhivelor clujene. Şi astfel au putut veni să cerceteze la acest tezaur “albine” care au dat istoriografiei, dar şi lingvisticii şi altor ramuri ale culturii române o demnitate de care sunt mândru: David Prodan, Camil Mureşan, Ştefan Pascu, Nicolae Edroiu, Marius Porumb, Sigismund Jako, Attila T. Szabo. Pompiliu Teodor, Ioan Aurel Pop, Liviu Botezan, Simion Retegan, Gelu Neamţu, Gheorghe Iancu, Dumitru Suciu, Dumitru Pop, Ion Taloş, Teodor Pavel, Marcel Ştirban, Octavian Şchiau, Ioan Bolovan, Mircea Popa, Avram şi Susana Andea, Stelian Mândruţ, Teodor Tanco şi mulţi alţii pe care “i-am prins” şi eu la Arhive. Arhivistul-director Alexandru Matei era mândru de această intrare strălucită a instituţiei Arhivelor în circuitul marilor spirite de atunci. Şi totul era într-o ambianţă de traseu ascendant al instituţiei, de forfotă a unei ambianţe creatoare la nivel înalt şi de cumulare de bogăţii de documente. Poate cel mai pitoresc moment din istoria de atunci a Arhivelor clujene este cel al aducerii la sediu a imensului şi extrem de importantului fond documentar Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, care zăcea neordonat la Episcopia Ortodoxă, instituţia care l-a salvat totuşi să nu se distrugă în momentul cunoscut din 1948. Tânărul şi încrezutul atunci director Alexandru Matei, cu o pasiune disperată pentru trecutul nostru, a trecut peste orice bariere şi a adus fondul la Arhive, unde dragii şi merituoşii arhivişti l-au pus în ordine şi astfel a intrat repede în circuitul cercetării. Dar cum a fost adus acest fond la Arhive – pentru că nu s-a dat mijloc de transport – este ceva unic şi antologic în istoria Arhivelor din ţară şi din Europa: s-a adus cu un căruţ mare din Piaţa actuală Avram Iancu, pe străzile actuale Brătianu, Baba Novac şi Kogălniceanu, pe unde a trecut astfel un trecut fabulos al unei instituţii de cult create la mijlocul secolului al XIX-lea şi care cuprindea nord-vestul Transilvaniei până la marginea cu Ungaria şi Maramureşul. Putea directorul Alexandru Matei să fie funcţionar şi să se scuze că nu sunt mijloace de transport şi să nu salveze acest tezaur, expus şoarecilor, infiltrărilor de ploaie, dar tânărul atunci Alexandru Matei n-a fost funcţionar, a fost sufletul, chemarea şi conştiinţa documentului şi de aceea îi zic astăzi, la aniversară, un sincer “La mulţi ani!”.

Vasile LECHINŢAN

Articole din aceeasi categorie