Ioan Rotar, prorector, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca: “Ar trebui să ne valorificăm tradiţiile, cultura noastră de a produce în condiţii ecologice specifice”

Seceta devastatoare din această vară relevă o uriaşă problemă a României anului 2012, cea a dependenţei exclusive a producţiilor agricole de starea vremii. Cei mai îngrijoraţi de efectele catastrofale ale schimbărilor climatice par să fie, însă, nu politicienii sau guvernanţii, ci universitarii. Dintre aceştia, prof. univ. dr. Ioan Rotar este printre cei mai îndîrjiţi apărători ai tradiţiilor autohtone şi un promotor al valorificării imensului potenţial pe care îl reprezintă pămîntul ţării noastre.

În acest spirit îşi educă studenţii, masteranzii şi doctoranzii şi cu astfel de argumente încearcă, fără succes, să-i determine pe decidenţii politici să acţioneze coerent, înainte de a fi prea tîrziu. Însă rezultatele obţinute în cîmpurile experimentale din Cîmpia Transilvaniei şi Munţii Apuseni, publicate în ţară şi în străinătate, au fost apreciate de lumea ştiinţifică la corecta lor valoare, numărul studenţilor şi al profesorilor de la alte facultăţi de agricultură din Europa interesaţi de acestea fiind în creştere.

 “România interbelică era mult mai bine aşezată”

– Domnule profesor, care sînt explicaţiile fenomenelor meteorologice extreme cu care se confruntă nu doar România, ci întrega Europă, dar care la noi se simt mai dramatic?

– Nu aş spune că sînt fenomene meteorologice extreme, mai degrabă o evoluţie oarecum previzibilă, dacă analizăm datele meteorologice din ultimii 30 de ani. Sistemul “Gaia” este puternic afectat ca urmare a activităţilor umane şi reacţionează în acest mod. Amintesc aici că noi ca specie (de oameni), ajutaţi de activităţile economice pe care le-am dezvoltat, am modificat în mod semnificativ unele din cele mai importante cicluri ale planetei. Un cercetător englez, Lavelock, arată că am amplificat ciclul carbonului cu 20 %, pe cel al azotului cu 50 % şi pe cel al sulfului cu 100 %. Înmulţirea populaţiei, consumul tot mai mare de resurse care generează perturbaţii climatice cum sînt cele de azi şi care pe viitor se vor accentua, vor duce la deşertificări, la zone care nu vor mai fi propice vieţii sau producţiei agricole.

– Sînt irigaţiile singura soluţie?

– Da, irigaţiile pot ajuta foarte mult, mai ales în zona de sud a ţării, însă noi avem nevoie de la activitatea casnică pînă la cea agricolă sau industrială de o “cultură a folosirii apei”. Nu facem nimic în direcţia depozitării apei de ploaie (în oraşe se plăteşte taxă pentru apa de ploaie care merge la canal!), pe cînd alte civilizaţii realizează recolte agricole cu ajutorul acestei ape care este depozitată şi folosită pe parcursul unui an agricol. Pentru partea de sud a ţării folosirea irigaţiei în agricultură este o măsură care se impune atît pentru agricultură, cît şi pentru oamenii care trăiesc acolo. Apa oriunde ajunge, indiferent prin ce mijloace, înseamnă viaţă.

– Care este experienţa României interbelice în această privinţă?

– România interbelică, din punct de vedere al subiectului pe care noi îl discutăm, era mai bine aşezată. Se realizase o reţea de cercetare ştiinţifică, pe model german, care avea, printre altele, misiunea de a crea soiuri de plante (nu apăruseră încă hibrizii!) care să fie adaptate fiecărei regiuni agricole, adică, raportîndu-ne iar la problema apei, soiuri care în sudul ţării să ajungă la coacere înainte de venirea arşiţelor din vară. Mă refer aici la soiurile de grîu şi orz. În perioada socialistă a României această politică a continuat dezvoltîndu-se în paralel şi sistemul de irigaţii, după cum se cunoaşte.

 “Ne confruntăm cu un amestec de neştiinţă, nepăsare şi chiar acţiuni antiromâneşti”

– Care au fost cele mai grave lucruri întîmplate, din acest punct de vedere, ulterior anului 1989?

– La această întrebare este greu de răspuns, deoarece ne confruntăm cu un amestec de neştiinţă, nepăsare şi chiar acţiuni antiromâneşti luate de aşa-zişii oameni politici ce ocupau un scaun de pe care trebuiau să ia decizii de multe ori mult peste puterile lor. Vreau să atrag atenţia asupra unui lucru extrem de grav, anume lipsa unui program de dezvoltare a ţării care ar include şi agricultura. Lipsa acestuia ne face să bîjbîim în toate domeniile, de la cel politic la cel economic sau de la cel al asigurării sănătăţii populaţiei la cel al agriculturii. Sînt extrem de trist cînd aud oameni care spun că nu vor să mai trăiască în România din cauza lipsei de orizont şi de perspective. Comunitatea Europeană are programe foarte stricte pentru fiecare ramură economică şi o armată de funcţionari urmăreşte realizarea lor. Aş spune, dacă nu ar fi foarte trist, că această problemă ne costă scump. Fermierii şi ţăranii cultivă seminţe aduse din străinătate deoarece nu mai avem un sistem naţional coerent de ameliorare, de creare de soiuri şi rase de animale pentru fiecare regiune. Preţul acum şi în viitor va fi imens.

– Este o legătură între seminţe şi rezistenţa la secetă?

– Fiecare specie, fiecare soi, consumă o anumită cantitate de apă pentru a creşte. Spre exemplu, lucerna consumă de patru ori mai multă apă decît sorgul. Dar nu acesta este cel mai important lucru, ci acela că seminţele aparţinînd soiurilor şi hibrizilor din România sînt mai bine adaptate climatului de aici, inclusiv perioadelor de secetă sau temperaturi scăzute. Aş dori să dau un exemplu pentru a-mi susţine afirmaţia: după 1989 mulţi concetăţeni şi-au construit case impunătoare şi şi-au semănat în curte iarbă provenită de la supermagazinele din preajma Clujului, iarbă care este adusă din ţări cu climat oceanic, cu ierni blînde şi veri răcoroase şi care, de obicei, iarna îngheaţă în condiţiile de la noi, în mare parte. Aceasta în timp ce Institutul Naţional de la Braşov, destinat ameliorării şi creşterii de noi soiuri de iarbă, este lăsat să moară, cercetătorii plecînd la multinaţionale.

 Strategia naţională de combatere a secetei probabil zace într-un sertar

– Ce poate face cercetarea pentru a ajuta combaterea efectelor secetei?

– Cercetarea ştiinţifică astăzi poate face foarte puţin pentru a ajuta în lupta cu seceta. Ea ar trebui să facă parte dintr-o Strategie naţională de luptă împotriva secetei şi deşertificării, strategie de care am auzit discutîndu-se, dar care zace probabil prin birourile unor miniştri. În această strategie, cercetarea ştiinţifică ar fi vioara întîi şi cea care ar trasa liniile de evoluţie a fiecărei ramuri economice. Însă, în ultimii trei ani, banii alocaţi cercetării de către Guvernul României s-au redus mereu, astfel că astăzi putem vorbi de o lipsă totală a finanţării pentru cercetarea ştiinţifică agricolă. Ce ar putea face totuşi cercetarea ştiinţifică în direcţia luptei cu seceta? Aş enumera trei mari direcţii: elaborarea de tehnologii a solului cu minim de lucrări, avînd ca scop păstrarea apei în sol; regîndirea la nivel naţional a suprafeţelor destinate agriculturii, silviculturii, adică reorganizarea categoriilor de folosinţă; crearea de soiuri şi hibrizi adaptaţi zonelor ecologice ale României; acţiuni de transmitere a informaţiei ştiinţifice la nivelul fermierilor etc.

– Aveţi numeroase termene de comparaţie. Care credeţi ca ar fi modelul potrivit pentru agricultura românească?

– Nu cred că trebuie să luăm un model de undeva. Aşa cum am mai amintit în cadrul discuţiei noastre, cred că ar trebui să avem propria noastră cale. Iar această cale ar trebui fixată de către factorul politic (nu folosesc noţiunea de clasă politică intenţionat!) şi susţinută prin măsuri economice. Din nefericire, din 1990 şi pînă astăzi, deciziile politice au făcut numai deservicii mediului economic, vedeţi acum evoluţia cursului leu-euro! Revenind la model, cred că acesta ar trebui să fie unul simplu, cu obiective puţine şi clare în funcţie de tradiţii, specificul nostru naţional şi nişa noastră în Comunitatea Europeană. Ar trebui să ne valorificăm tradiţiile, cultura noastră de a produce în condiţii ecologice specifice. În Spania se produce un jambon provenit de la porcii care pasc pe o păşune numită „Dehesa”, deci îşi asigură proteina din iarbă şi glucidele şi grăsimile din ghindă. La noi, în satele din Cîmpia Transilvaniei porcii ţăranilor sînt scoşi la păscut, aşa îşi asigură necesarul de proteină, iar glucidele le sînt asigurate cu porumb. Se realizează o carne de excelentă calitate, prea puţin cunoscută şi mai puţin valorificată!

 Un ţăran cumpără lucerna, pentru că nu ştie să o cultive

– Aţi încercat să sensibilizaţi autorităţile locale şi centrale pentru salvarea economiei rurale?

– La această întrebare aş răspunde făcînd apel la cultura agricolă pe care au dobîndit-o în timp locuitorii satelor. În 1990 orice ţăran cunoştea principalele soiuri de grîu şi porumb recomandate pentru zona în care se afla localitatea lui, dar şi multe aspecte tehnologice referitoare la înfiinţarea unor culturi sau la folosirea erbicidelor sau a altor substanţe cu rol în protecţia plantelor. Astăzi, nu mai putem afirma acest lucru, cultura agricolă a fermierilor (ţăranilor) s-a învechit, mulţi dintre ei nu mai stăpînesc tehnologiile agricole la un nivel sustenabil. În vara anului 2011, fiind într-unul din satele de lîngă Cluj, am văzut un fermier care transporta o remorcă cu fîn de lucernă de foarte bună calitate. Intrînd în discuţie cu el şi exprimîndu-mi admiraţia faţă de calitatea fînului şi implicit a lucernei, am întrebat de unde provenea. Nu mică mi-a fost surpriza cînd tînărul ţăran mi-a spus că fînul l-a cumpărat deoarece, deşi el are pămînt, nu a cultivat lucernă pentru că nu o ştie semăna! Răspunzînd la întrebarea dumneavoastră, pot spune că pe această linie ar trebui făcut mult mai mult şi că astăzi între lumea universitară şi lumea ţărănescă, să folosesc acelaşi termen, este o mare ruptură, de multe ori se face “artă pentru artă”.

– Care este, în Occident, relaţia învăţămîntului superior agricol cu comunităţile ?

– Învăţămîntul superior agricol, aşa cum spuneţi, a fost în ultimii ani căutat de mulţi tineri care doresc să-şi facă din însuşirea noţiunilor referitoare la cultura plantelor şi creşterea animalelor o profesie. Acest lucru îl datorăm în mare măsură faptului că agricultura poate asigura, pe termen mediu şi lung, siguranţa economică a celor care o practică, pe de o parte, iar pe de alta, dezvoltările din ultimii ani au produs o asemenea diversificare a exigenţelor populaţiei faţă de anumite procese încît gama de producţie este extrem de largă, de la flori la fructe, de la lapte la produse de carne extrem de lăudate şi apreciate. De asemenea, mulţi tineri doresc să continue în fermele dezvoltate de părinţi sau să beneficieze de susţinerile oferite de programele europene dintre care Instalarea tinerilor fermieri a avut un deosebit succes. La aceasta ar trebui adăugat cazul particular al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca care a ocupat anul trecut, în clasificarea efectuată de Ministerul Educaţiei, locul 5 pe ţară, ca Universitate de Cercetare avansată şi Educaţie şi prima Universitate dintre universităţile de profil din România. Beneficiem de un sistem de învăţămînt extrem de serios, cu cadre didactice bine pregătite, ce îşi desfăşoară activitatea în cel mai frumos campus universitar din România, lucru care este deosebit de atractiv pentru tineri.

 Rolul agriculturii se va schimba. Va furniza servicii de mediu şi turistice

– De ce militaţi pentru un învăţămînt gimnazial agricol?

– Cred că învăţămîntul agricol trebuie să înceapă în şcolile generale din mediul rural, la fel în clasele mici, să continue în liceele agricole şi să se încheie în Universităţi. Am amintit deja că o serie de tehnici agricole, tradiţii în cultura pămîntului se pierd, de aceea la nivelul şcolilor generale şi al liceelor agricole ar putea fi reînvăţate sau continuate. Sîntem surprinşi să constatăm că pămînturile din jurul satelor noastre sînt pline de pet-uri sau pungi de plastic, dar am scos din programa şcolară a claselor V-VIII modulul de Ştiinţe agricole, unde copiii primeau informaţii despre pămînt şi valoarea lui, despre nevoia de a păstra apa curată, despre rolul şi frumuseţea plantelor etc. Prea repede am uitat rolul EDUCAŢIEI în societate, în comunităţile locale, în aprecierea valorilor noastre româneşti. Nicăieri în sate nu se mai cultivă la căminele culturale activităţi specifice legate de obiceiuri, portul popular românesc etc. Trist, căminul cultural s-a transformat în discotecă.

– În perspectiva cîtorva ani, care va fi rolul agriculturii?

– În viitor, rolul agriculturii se va schimba în sensul că, pe lîngă producţia de bunuri materiale, ea va furniza şi alte servicii cum ar fi cele de mediu sau turistice. Nu voi intra în amănunte, voi aminti doar că o cultură de porumb sau o pajişte naturală pot furniza, pe lîngă serviciile tradiţionale, şi altele de ordin estetic, într-un peisaj agricol odihnitor, generator de echilibru şi frumuseţe. Într-o cercetare pe bază de chestionare făcută în Munţii Apuseni, turiştii au fost întrebaţi cu privire la aprecierea pe care o au faţă de pădurile, apele sau pajiştile acestui masiv muntos. Spre surprinderea noastră, în jur de 60 la sută au declarat că vizitează acest masiv muntos pentru frumuseţea şi diversitatea florilor din pajiştile montane, pădurile situîndu-se abia pe locul al doilea. Însă aceste pajişti astăzi sînt în mare măsură abandonate din cauzele la care am făcut trimitere pe parcursul acestei discuţii.

Maria SÂNGEORZAN

Articole din aceeasi categorie

    Nu exista articole asemanatoare