Interviul cu istoricul și criticul literar Mircea Popa – „Am iubit figura Crăișorului Munților încă din copilărie”

În ediția din acest weekend, Ziarul Făclia vă propune un interviu cu criticul și istoricul literar Mircea Popa, în apropierea datei de 29 ianuarie, dată la care acesta aniversează frumoasa vârstă de 84 de ani.

Mircea Popa s-a născut în anul 1939 în localitatea Lazuri de Beiuș (Bihor), urmând studiile liceale și gimnaziale în județul natal. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, secția română-istorie, unde a obținut și titlul de doctor în filologie, cu o teză despre Ilarie Chendi, sub îndrumarea profesorului Iosif Pervain. Cariera sa cuprinde activitatea bogată în calitate de dascăl în învățământul preuniversitar și universitar precum și cea de muzeograf la Muzeul Banatului din Timișoara și cercetător științific în cadrul secției de istorie literară și folclor a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară al Filialei clujene a Academiei Române. Mircea Popa este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, președinte al Despărțământului Cluj al Astrei, conducător al revistei Astra clujeană, membru fondator al Societății „Lucian Blaga”. A fost distins, printre altele, cu Premiul N. Iorga al Academiei Române, Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2003), Ordinul „Pentru învăţământ” în grad de comandor (2004). Cetățean de onoare al Blajului și Clujului și al comunelor Lazuri de Beiuș și Popești (Bihor). Debut absolut în Steaua, în 1963. Publicații (selectiv): Ilarie Chendi, monografie, 1973; Spaţii literare. Studii de istorie literară, 1974; Tectonica genurilor literare, 1980; Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, 1981; Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, 1982; De la N. Filimon la G. Călinescu (în colab.) 1982; Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil, 1998; Mihai Eminescu – contextul receptării, 1999; Presa şi ideea naţională, 2000; Figuri universitare clujene, 2002; Dicţionarul general al literaturii române, I-VII (colaborator şi coordonator), 2005; De la Est la Vest. Privelişti literare europene, 2010; Lucian Blaga. Perspective transilvane, 2018; Aproapele de departe, 2021. A colaborat la numeroase volume colective și a îngrijit și prefațat ediții ale operelor unor importanți poeți și scriitori români.

În scrierile dumneavoastră, v-ați aplecat cu măiestrie asupra autorilor, cărturarilor și operelor de căpătâi care au făcut din zona Transilvaniei (dar nu numai) un reper valoric, din punct de vedere literar, cultural, spiritual și istoric deopotrivă. În ziua de azi se discută adesea despre o criză a valorilor în societatea contemporană, valori morale, valori spirituale, valori naționale. Există, totuși, speranța că aceste valori nu sunt pierdute cu totul?

Sunt, într-adevăr, cunoscut mai mult ca istoric și critic literar, legându-mi numele de aducerea în actualitate a unor scriitori, precum Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Victor Papilian, Timotei Cipariu, Ilarie Chendi, beneficiind în realizarea acestor exgeze de un aport documentar corespunzător, primit de la familie (Agârbiceanu) sau  rude (Victor Papilian, L. Blaga), documente pe care le-am depus mai apoi spre completarea fondurilor existente la BCU, unde le stă bine, spre cercetări aprofundate. Ultimii ani i-am dedicat mai ales cercetării arhivei lăsate Clujului de doamna Elena Daniello, prietenă și muză a poetului de la Lancrăm – care a depus la BCU- Cluj o substanțială arhivă, care a luminat multe aspecte ignorate din viața și opera marelui poet-, primind un premiu la Lancrăm din partea Academiei Române, pentru unul dintre aceste volume (Lucian Blaga. Perspective transilvane, 2018).

Toți cei de care m-am ocupat au constituit repere estetice și morale pentru multe generații de intelectuali transilvăneni (și nu numai), valori aflate astăzi într-o vizibilă desconsiderare de chiar reprezentanții statului român, ai Ministerului Culturii etc. Despre cultură se vorbește în mass-media de azi mai puțin decât despre câini sau despre frații Tate, cultura fiind considerată inutilă și chiar dăunătoare. La ce ar mai avea de învățat elevii, dacă au la îndemână telefonul miraculos. Am ajuns să asistăm astăzi la prezența în spațiul public a unei „generații a culturii de telefon”, așa că scrierile noastre sunt ignorate sau desconsiderate. „Statul eșuat” și celebra inițiativă a unei „Românii educate” se lovesc de zidul unui analfabetism monstruos și al lipsei de interes pentru școală, cu bani de la buget cât mai puțini.. Bibliotecile nu primesc bani să achiziționeze cărțile scriitorilor, care își publică cărțile pe cont propriu în tiraje rizibile de 50-100 de exemplare. Cum să ajungă acestea în mâinile pasionaților de lectură?

Desconsiderarea scrisului se poate ușor observa atunci când urmărești programele televiziunilor noastre. Până și moartea unor scriitori importanți trece neobservată, cum s-a întâmplat cu cazurile cele mai recente, cu Eugen Simion și D. R. Popescu, ultimul nebeneficiind nici măcar de o știre televizată. Ce să mai vorbesc de sprijinirea unor proiecte ale unor asociații culturale importante, precum ASTRA-Cluj, care a fost pusă în situația de a i se bloca contul bancar, astfel încât banii trimiși pentru proiect de Consiliul Județean s-au întors înapoi la Consiliu, după ce anterior aceeași bancă mi-a dat asigurări că pot duce până la capăt proiectul. Băncile au devenit, după părerea mea, frâne puternice în dezvoltarea firească a societății, instrumente de spoliere  cetățenească și asasinat cultural, ceea ce nu s-a întâmplat nici în cei mai negri ani ai vieții sociale. Au venit și cu un sistem mizerabil de a-l împiedica pe cetățean să aibă un dialog normal și fertil cu conducerea acestora, întrucât funcționari mărunți și iresponsabili îți blochează și accesul la o discuție documentată cu șefii lor, care, probabil, se cred și ei niște ființe nepământene, care nu se coboară la nivelul oamenilor de rând. O spun din propria experiență, deoarece în urma acestei păguboase și antidemocratice politici, am finanțat cu bani proprii proiectul editorial pentru care am avut contract. O mai mare mizerie publică n-ar fi fost posibilă nicăieri în lume decât în România bine educată.

În volumul publicat anul trecut, intitulat „Avram Iancu, făuritor de istorie națională”, apărut în colecția de critică și istorie literară a editurii Școala Ardeleană și adus în atenția publicului cu ocazia evenimentului aniversar „Avram Iancu 150”, organizat de editura clujeană, abordați, alături de perspectiva istorică, imaginea eroului din Munții Apuseni în literatură. Care ar fi câteva trăsături ce merită reținute din această imagine și cu ce personaje mitologice poate fi comparat Avram Iancu?

Am iubit figura Crăișorului Munților încă din copilărie. S-a întâmplat în anul 1944, în plin război. Atunci, la vârsta de cinci ani, în momentul în care ne-am refugiat cu părinții, pe jos, din satul natal Lazuri de Beiuș, până sus la Hălmăgel, unde ne-am găsit un cvartir (dormind într-un singur pat cei doi părinți cu noi copiii mai mari, sora-mea Gina, și eu, iar cea mica, Felicia, dusă în brațe până aici, așezată într-un leagăn improvizat), am avut o revelație: una din culmile de munte care dominau satul avea o cruce în vârf, numită „crucea lui Iancu”, amintind de una din bătăliile duse de el și moții lui în contra celor care voiau să le răpească libertatea.

Zilnic, organizam, din rândul copiilor localnicilor și ai celor refugiați, două tabere care se confruntau, și care aveau obligația de a ajunge, în fugă, până sus la crucea Iancului. Eu conduceam de fiecare dată grupul devotat al luptătorilor lui Iancu și drept pedeapsă dădeam celorlalți sarcina de a învăța Imnul lui Iancu, pe care-l știam de acasă, și îl cântam adeseori cu părinții (astăzi a dispărut și cântecul de pe buzele și din casele oamenilor, ca să vă dați seama în ce situație am ajuns. Nu mai râde nimeni, nu mai cântă nimeni, doar ne plângem de facturi).

La reîntorcerea acasă, ne-am găsit tot avutul prădat iar eu am umblat cu opinci o iarnă întreagă. Ulterior, la școală și facultate, figura exemplară a lui Iancu m-a urmărit ca o icoană dragă. Așa că, în anul trecut, mobilizat și de faptul că l-am aniversat și comemorat în cadrul asociațiilor Astra și „Avram Iancu”, am redactat mai multe texte, care, adunate la un loc, au dus la configurarea cărții de față. Ea urmărește, în principal, două aspecte de bază:  receptarea lui Iancu în literatură și în scrisul istoric. Cele mai consistente texte privesc interesul arătat de Eminescu  pentru Iancu, așa cum apare el în Geniu pustiu („arheul libertății și profetismului titanian”) și în viziunea lui Lucian Blaga, „pasărea fără somn” care veghează destinul neamului așa cum apare în excepționala dramă „Avram Iancu” (1934). Acestora li s-au adăugat comentarii la cel dintâi roman care îl are pe Iancu ca personaj (Pop-Florantin), dar și la scrierile mai recente ce i-au fost închinate de Ovidiu Hulea, Al. Ceușianu sau Mircea Tomuș. Partea istorică completează imaginea cea mai documentată oferită de Silviu Dragomir, cu viziunile personale ale unor istorici precum Iosif Sterca Șuluțiu, Ștefan Manciulea, Gelu Neamțu, Vasile Lechințan etc. Cele două „aripi” de cuprindere mi-au oferit în final o imagine superbă a unui Iancu unificator de țară, simbol al demnității naționale.

Anul 2023 a fost declarat „Anul cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu”. Care este însemnătatea acestor auspicii pentru România de astăzi?

Ca să răspund scurt. De câte ori ascult balada lui Ciprian Porumbescu mă simt puternic emoționat și obligat să rememorez pașii făcuți de mine pentru slujirea neamului. De câte ori mă opresc pe filele alegorice atinse de „melanholia neasemuitului Inorog”, revăd drama neamului crucificat între turci, ruși și austrieci. Oare s-a schimbat ceva în ziua de azi?

Care sunt proiectele actuale în care sunteți implicat și cele pe care vi le propuneți să le finalizați în acest an?

Proiecte avem multe (vezi coperta alăturată, „Aspecte și interferențe iluministe”, ed. Napoca Star), dar „putirința” mai puțină, din cauza inevitabilei îmbătrâniri. În orice caz, la anul când voi face 85 de ani, și dacă Dumnezeu mă va lăsa, promit ca zestrea cu care mă voi înfățișa în fața publicului să fie una mult mai bogată, în conivență cu răspunderea vârstei.

Iulia GHIDIU