Imagini ale ţiganilor în colecţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca

• vernisajul joi, 7 decembrie, 18.00 * curator Ioana Filipescu •

Stabilită în spaţiul Bazinului Carpatic încă din veacul al XIV-lea, statutul populaţiei de etnie romă a constituit pentru multă vreme un subiect extrem de controversat. Pe de o parte, comunitatea romă a însumat rămăşiţele ultimelor vestigii ale statutului de sclavie în spaţiul european, pe de alta, ei au fost priviţi sub aspectul lor pitoresc, plin de sensibilitate, simbolizând libertatea. Nu întâmplător, termenul de bohémienne s-a impus în limbajul uzual ca menţiune ce acoperă ideea de libertate. Din nefericire, în Ţările Române, ţiganii şi-au câştigat libertatea doar la mijlocul veacului al XIX-lea. Şi în artele plastice, imaginea lor a devenit plină de semnificaţii, la noi bucurându-se de un interes deosebit din partea unor creatori precum Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Cecilia Cuţescu-Storck, Alexandru Popp, Constantin Stahi, Nicolae Vermont sau Walter Rudolf Widmann.

Tezaurul deţinut de instituţia noastră conţine reprezentări ale ţiganilor din secolele al XIX-lea (Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Kováry Endre, Constantin Stahi) şi începutul secolului XX (Walter Rudolf Widmann, Nicolae Vermont, Alexandru Popp, Papp Lajos, Ştefan Dimitrescu, Cecilia Cuţescu- Storck).

Ţiganii se bucură de o atenţie deosebită din partea cărturarilor secolului al XIX-lea, care încearcă să deducă rutele migraţiei ţiganilor spre vest, în funcţie de elementele din alte limbi ce se păstrează în idiomul acestora. Se cunoaşte faptul că secolul al XIX-lea se caracterizează printr-o înclinaţie spre neobişnuit şi exotic, atât artiştii, cât şi cărturarii căutând sursele primitive ale culturii. Tonul căutării originii ţiganilor este dat de Paul Bataillard, un arhivar francez, care, începând cu anul 1843, va începe publicarea unor articole referitoare la aceştia.

Interesul de care s-au bucurat ţiganii în secolul al XIX-lea este vizibil şi în artele plastice. Theodor Aman, de pildă, îşi caută sursele de inspiraţie în imediata apropiere, surprinzând, astfel, momente din viaţa cotidiană a ţiganilor (în Ţiganca, Spoitorul, Spoitoraş, Ţigani lăutari), pentru ca, ulterior, Nicolae Grigorescu să îi surprindă în momente de popas din timpul peregrinărilor (vezi Cort ţigănesc, Ţigani cu ursul). Ceva mai târziu, Cecilia Cuţescu-Storck surprinde vitalitatea şi feminitatea primitivă a ţigăncilor (Ţigancă), pentru ca Stahi Constantin să surprindă subtila trăsătură psihologică de acceptare şi asumare a destinului potrivnic, în portretul tânărului său ţigan. În lucrările lui Nicolae Vermont, Ştefan Dimitrescu, Kováry Endre, Papp Lajos şi Alexandru Popp se observă o notă de intimitate şi o interpretare personală a imaginii ţiganilor. O imagine din domeniul teatrului este cea în care Walter Rudolf Widmann (Schiţă de decor la Voievodul ţiganilor) propunea reprezentarea unei scene ce îi înfăţişa pe ţigani (probabil o scenă din piesa lui Goethe, Götz von Berlichingen ?).

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *