Idei și fanatici

Nu mai trebuie demonstrat în ce măsură astăzi, în era proliferării cancerigene a „informației” (voi explica ghilimelele), ideile conduc lumea. Le mai spunem și manipulare și toată lumea caută să se „vaccineze” împotriva acestei boli. Nu-mi fac iluzii, nu cred că există vaccin, doar unii suntem mai vulnerabili, alții au ceva anticorpi.

Noua ordine a poliției ideologice mondiale elimină, de exemplu, pronumele de gen masculin sau feminin, în favoarea unuia „neutru”. Prostie, ar spune un om cu bun simț. Numai că însuși bunul simț este incriminat cel mai abitir. El a fost eliminat din componența umanului. Bunul simț îți spune că există, deosebiți, bărbați și femei? Ideea la modă îți spune că nu există deosebire de gen. Ideologia abolește însăși biologia și sexul devine ceva convențional, pe care ţi-l alegi și îl schimbi la fel cum îți alegi ținuta de dimineață.

Există un fanatism bine atestat istoric al „ideii unice” („teme-te de omul unei singure cărți”, spunea Toma d’Aquino), care a făcut sute de  milioane de victime. Acum trăim în epoca post-fanatică a unui fanatism „open minds”. Adică un  fanatism lax, al acceptării a orice, în numele „deschiderii minții”. Nu vă iluzionați, și acesta va face cel puțin tot atâtea victime.

Ne spune bunul simț că o familie este compusă (biologic) din tată (sex masculin, penis), mamă (sex feminin, vagin) și copii rezultați în urma unui act sexual? De ce trebuie să fac aceste precizări ridicole? Pentru că vine fanaticul „toleranței” (e oximoronul vremii noastre) și îmi spune că familia e orice altceva, numai asta nu, că „schema” de  mai sus e perimată, retrogradă, fascistă, bigotă, medievală etc. Iar dacă jocul genetic te-a dotat cu testicule sau cu sâni, nu-i nimic, asta este un mic inconvenient care se poate schimba la fel de ușor cum îți schimbi culoarea părului. Că neo fanatismul „tolerant” are o fundamentală dimensiune politică nu mai trebuie demonstrat, aproape. Iată, spre ilustrare, pe unul dintre siturile cele mai serioase, următoarele afirmații. „Or, tocmai de aceea, referendumul e un pericol și semnul unui eșec politic: ordinea și pacea internă trebuie restaurate astfel încât să nu se ajungă la alegeri atât de dureroase. Căci referendumurile există doar pentru acele situații de urgență, în care politicienii nu își pot asuma singuri viitorul. Aceasta nu e o astfel de situație și nici nu trebuie să devină una”.

Dacă luăm de bună teza democratului autor, Elveția este o țară eșuată politic, detestabilă pentru că apelează insistent la referendumuri pe tot felul de subiecte, iar situația familiei din România nu ar trebui decisă de populație într-o consultare publică (ce treabă are populația cu familia și cu sexul?), ci strict de către politicienii noștri, adevărate exemple de inteligență, cultură, discernământ, clarviziune și profesionalism, după cum bine știm. Este vorba, evident, în citatul nostru, de proiectatul referendum în chestiunea definirii corecte a familiei. Teza expusă arată în toată nuditatea ei hidoșenia fanatismului care, sub voalul toleranței, își ascunde anti-democratismul și propensiunea dictatorială. Fraza de mai sus se poate traduce cam așa: voi, prostimea, e periculos să decideți într-o chestiune atât de complicată cum e familia, asta o hotărâm noi, elita auto-decretată cu minți deschise, voi nu aveți decât să vă supuneți, sub pedeapsa de a fi (deocamdată numai) ostracizați.

E foarte ciudată ura asta a susținătorilor democrației împotriva referendumului, una dintre formele cele mai simple și clare ale acesteia. Am văzut săptămâna asta un filmuleț de animație cam pentru vârsta 8-10 ani, despre dragostea dintre doi băieți. Atenție, nu prietenia: hai, ne împrietenim și să mergem să batem mingea sau să ne dăm cu rolele, ci dragostea, inimioara care (săraca!) bate și e sfâșiată. Iată cum, sub masca generoasă a toleranței, se induc copiilor idei. .„Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. Acum aproape două veacuri, la începuturile democrației românești, fabulistul surprindea candid ambivalența limbajului demagogic. Acum,  la apusul democrației, regăsim (de ce  nu mă mir?) aceeași stare. „Massele” au devenit mult prea periculoase pentru democrație, ea trebuie lăsată în seama „experților”, „tehnicienilor”, „specialiștilor în comunicare”, cu alte cuvinte a ideologilor care proclamă unghiul sub care trebuie deschise mințile. Nu noi decidem, noi suntem prostimea, decid ei.

Sofistic până la marginile putinței, autorul citatului de la care am pornit aruncă în aer amenințarea unei sciziuni sociale grave dacă se face referendumul. Cu alte cuvinte: ori acceptați ce zicem noi, ori se lasă cu război civil. Cam asta înseamnă toleranța, așa cum o proclamă „mințile deschise”. Eu aș prefera minți cu discernământ…

Cristian CRĂCIUN

Articole din aceeasi categorie