Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ –189: SEARA DE LÂNGĂ INIMĂ

Despre iubirile cele mari, dulci şi amare, rostite ori nerostite, despre iubirea de viaţă, de rădăcini şi de necuprinsul existenţei şi-al pe-trecerii omului pe pământ, cu toate cele ticluite după vrerea ,,celui care ne orânduieşte existenţa”, ei bine, despre cele mai sus şi sensurile lor profunde a fost vorba în memorabila SEARĂ DE LÂNGĂ INIMĂ, eveniment al celei de a 189-a Gale MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ.

În introducţie, scriitorul HORIA BĂDESCU a făcut o excepţională pledoarie pe tema TRANSILVANIA MEA, din care reproducem, selectiv, următoarele: Nimic nu e întâmplător pe lumea aceasta. Totul se

leagă, totul se petrece după şartul ascuns al aşezării în firescul ţesăturii inextricabile, în plasa nevăzută care ţine în puterea ei miraculoasa alcătuire a universului. Întâmplarea face parte, nu-i aşa ?, din ,,logica magna”, fiindcă nu doar căile Domnului sunt necunoscute, ci şi raţiunea care le face să fie aşa şi nu altfel. Ceva trebuie întotdeauna să se întâmple şi se va întâmpla, dincolo de aparenţa evenimentelor şi lucrurilor, la ceasul, locul şi întru scopul rostuit. Viaţa îi dezvăluie fiecăruia tâlcuri ale unor întâmplări pe care le scoate la un moment dat de sub semnul aleatoriului. Sau poate că noi acordăm acestora sensul care pare a le fi fost predestinat. Cine ştie? Nebănuite sunt căile şi voinţa celui care ne orânduieşte existenţa! Căci de privesc în urmă, mă întreb sub ce semn să aşez decizia tânărului valah argeşan, tatăl meu, de a trece peste voinţa bunicului şi a fugi din Şcoala normală de la Piteşti pentru a-şi împlini studiile la cea din Oradea, în proaspăt Transilvania românească, acolo unde urma să-şi înceapă cariera de dascăl dăruit, la Ciucea, şi tot acolo, sub impresia personalităţii lui Iuliu Maniu, pe cea politică în Partidul Naţional Ţărănesc. Avea să revină în Argeş cu Transilvania şi cu versurile lui Aron Cotruş în inimă şi să-şi boteze fiul cu numele «crăişorului». Iar acesta, sub presiunea repercusiunilor acestei politici a inimii, cea mai păguboasă dintre toate, avea să-şi «piardă urmele» în Transilvania, să se îndrăgostească, la rându-i, iremediabil de ea, să-i dăruiască prima întruchipare romanescă a „orei sale astrale”, să se lase robit de frumuseţea tragică a acestui pământ românesc şi de eschilianul destin al celor din rândul cărora s-a zămislit Horea şi moţii săi. De ce voi fi furat din lada în care fuseseră arestuite cărţile bibliotecii din satul meu pentru a fi date focului, la vremea acelor vesele autodafeuri ideologice, căci, da, am furat cărţi sortite cenuşii, tocmai Arhanghelii părintelui Agârbiceanu, la vârsta la care o asemenea carte era excentrică înţelegerii mele? De ce prieteniile mele aveau să se înnoade cu lumea aspră a Apusenilor şi inima să se sfâşie de durerea nevăzută cu care se învelesc munţii „arhanghelilor cu mămăliga-n traistă şi cu opincile-n prundiş de aur”, cum îi numeşte Lucian Blaga? Veacuri de-a rândul, pe ei i-au supus, i-au umilit, i-au batjocorit, i-au chinuit. Pe ei i-au tăiat, i-au spânzurat, i-au tras pe roată. Pe ei i-au legat cu capul între picioare şi i-au rostogolit pe coastele munţilor până la zdrobirea oaselor. Pe ei i-au crucificat cu apă, scârnă şi ger în feerica puritate a iernii. Pe ei i-au legat de picioarele laviţelor şi, în faţa ochilor lor holbaţi de groază şi de neputinţă, le-au batjocorit muierile şi fetele. Pe ei i-au lăsat muritori de foame, i-au scos din pământul părinţilor şi i-au declarat cu trufie naţiune «pro tempore» suferită.

Ei n-au avut şcoli să le lumineze mintea, biserici în care să se roage, oaste care să-i apere. Ei n-au fost ascultaţi niciodată. Ei, sarea pământului ardelenesc, s-au plâns juzilor, tablei, comitatului, împăratului. Ei, cu opincile lor sparte, au călcat de atâtea ori drumul până la Alba, la Deva, la Buda şi la Viena. Tuturor s-au rugat, peste tot au trimis jalbe şi cărţi. Numai la bunul Dumnezeu, care părea că-i uitase, n-au fost cu cărţile lor decât după moarte.

Şi, între uitarea împăratului lumesc şi a celui ceresc, nu le-a mai rămas decât să ridice un crăişor al lor. Unii zic c-ar fi fost un bărbat numit Horea. Dar eu cred că Horea n-a fost decât numele cu care s-au chemat ei toţi la sfânta judecată a mâniei, a flăcării şi a sângelui. Iar actele vremii, actele nobililor şi ale tablelor şi ale comitatelor şi ale împăratului nu i-au numit altfel pe ei decât horiani. Cu numele lui Horea s-au botezat toţi, s-au numit şi s-au săvârşit pe roată. Peste ani, după ce citisem cutremurătoarea «Răscoala lui Horea» a marelui istoric David Prodan, care-mi dovedea cu asupra de măsură că «viaţa bate literatura», aveam să aflu de la un prieten poet că, în limba arabă, Horèa înseamnă libertate! Fiindcă nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta!

Cum nu cred că întâmplarea mi-a robit inima Maramureşului. Maramureşului care face parte dintre reperele românităţii mele. Ca topos istoric dar, mai ales, spiritual, paradigmatic şi misterios în ancestralitatea pe care o poartă în şi cu sine şi de care refuză cu mândră obstinaţie să se despartă, paradigmatic şi misterios în deschiderea sa către înaltul „ceriului”, către acel albastru voroneţian al cerului său în care stau alături Zalmoxis şi Iisus, către care ne îndeamnă să privim arătătorul lăcaşurilor sacre, turlele bisericuţelor de lemn, arhitecuri diafane precum heruvii pe care-i cheamă în penumbrele naosurilor lor miniaturale.(…) Transilvania mea e pâinea închinată şi sărutată primită la monumentul eroilor din Libotin, satul naşterii lui Vasile Filip, tragicul erou din Joia Patimilor, e încredera enigmatică cu care plecatul dintre noi învăţător Roman Precup mi-a pus între mâini, într-o seară de toamnă, documentele tragediei de la Târgu Lăpuş, spunându-mi: „Dacă cineva poate să scrie despre jertfa noastră, acela sunteţi dumneavoastră!” Şi aşa am devenit romancier.

Transilvania mea e Clujul vieţuirii mele ca om şi scriitor, Clujul cu toamnele sale „nebun de frumoase”, Clujul cărturăresc şi academic în care „Ploile scandează pe turle limba română”, căruia i-am făcut o publică declaraţie de dragoste. Transilvania mea, e aceea a lui Badea Cârţan, sfânt asin trudind să aducă peste sălbaticele creste ale Făgăraşului carte românească, pilduitoare şi păstrătoare de suflet şi limbă românească. Badea Cârţan, ţăranul care-i dădea dreptate secretarului marelui rege Matei Corvin, Antonio Bonfini, să afirme că „românii s-au luptat pentru limba lor, ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă”, iar pe mine mă îndreptăţeşte să spun, cu o parafrază a unei ziceri a înţeleptului Petre Ţuţea, că între Dumnezeu şi neamul meu stă limba română. Cuvintele ei sunt fuşteiele scării lui Iacob, scara pe care urcă spre nunta eternă sufletul atât de ades batjocoritului cioban mioritic şi pe care adie pasul transcendentului care coboară. (…)

Acolo la Alba Iulia, unde, cum scrie un maror ocular, gazetar al vremii, : «Vin, tot vin, puhoaiele verii. Satele urcă cu moşnegi, cu flăcăi, cu fete şi cu copii. O sută de mii de români adastă afară, în câmp lângă poarta lui Mihai Viteazul, la marea conferinţă a fruntaşilor, întruniţi în Casina ofiţerească din cetate, să toarne în paragrafe de hotărâre, dorinţa cea mai sfântă şi cea mai mare a Ardealului, Unirea cu fraţii de o limbă şi de un sânge de peste Carpaţii înzăpeziţi…Iar când… când au început să clocote şi să vuiască de chiote, răspândind din culmi în culmi, înveselitoarea strigare, mai dulce decât orice cânt: Trăiască România Mare! Strigătul acesta, al celor o sută de mii de săteni, a fost luat pe aripile sale de vântul aprig al iernii şi dus din culmi în culmi, răsfrânt de vârfurile munţilor şi purtat din Vlădeasa spre sterii Retezatului şi până în ascuţişul Negoiului, care albeşte departe de ţara mamă. Era strigătul Ardealului, care se smulgea din robia milenară… sublimul strigăt atât de nou şi atât de măreţ: Trăiască România Mare!” Mai suntem astăzi capabili de asemenea înaltă vibraţie? Mai înţelegem cu adevărat jertfa şi nemărginita bucurie a unui neam întreg scăpat, cum zice gazetarul, „din robia milenară” ? Sau glasul insidios al sirenelor mincinoase ne tulbură auzul şi mintea, aici în Transilvania mea, provincia care avea cândva orgoliul de a spune despre sine că e „mintea” românităţii? Fiindcă e destul mintea tulburată a veacului! Mai suntem în stare să rostim cu inima-n pumn şi cu răsuflarea tăiată: Să intrăm în cetate ca-n odăile lunii,/în care de somn înveliţi sunt străbunii,/să ne punem pe inimă mâinile/cu care ne-ntinde istoria pâinile! // Să intrăm în cetate ca-n odăile morţii,/noi cei răstigniţi peste spiţele roţii,/să ne-adunăm carnea, oasele, sângele/pe care sufletul nostru le-ar plânge-le! // Să intrăm în cetate ca-n odăile vântului,/să trecem degetele peste fluiera sfântului Iancu,/să se-audă cântecul lui întomnat/în care maicile noastre ne-au îmbrăcat! // Să intrăm în cetate ca-n odăile graiului,/să ne punem cuviinţă peste cânepa straiului,/noi morţii, noi viii, noi cei nenăscuţi/în care Ardealul pe gură-l săruţi!” Horia Bădescu

Actorul DOREL VIŞAN, cu o meditaţie intitulată OMUL ŞI TAINA LUI, şi-a propus să-l coboare pe om în abisurile cele mai tenebroase ale firii – demers apreciat de moderator drept un iscusit, inspirat exerciţiu actoricesc, al cărui efect a fost exact inversul celui enunţat, căci OMUL nu a căzut, ci, dimpotrivă, s-a ridicat în toată măreţia lui, cu toată forţa de care e capabil de a surmonta greutăţi şi a depăşi praguri de cumpănă prin forţa minţii şi inteligenţei sale. Nu e prima oară când Dorel Vişan glosează pe tema experienţelor personale, dar de fiecare dată o face din perspectiva marilor înţelepciuni ale lumii, pe care le-a tălmăcit şi exersat un traseu pornit de la întuneric spre iluminare. Aspect remarcat, de altfel, şi de amfitrionul şi moderatorul evenimentului, Profesorul Hâncu.

***

Cea de a 190-a Gală MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ va avea loc miercuri, 20 decembrie, cu începere de la ora 18, în Sala Tonitza a Muzeului de Artă Cluj-Napoca. Organizatori: U.M.F. ,,Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca, Academia Română – Filiala Cluj-Napoca, Consiliul Judeţean Cluj, Muzeul de Artă; moderator Prof.univ.dr. Nicolae Hâncu. În programul serii: Prof.univ.dr.ing.dr.ist. Mihai Munteanu – COLUMNA LUI TRAIAN. LATINITATE ÎN MENTALITATEA ROMÂNEASCĂ ŞI EUROPEANĂ; Prof.univ.dr. Nicolae Miu – MICROCONCERT DE CRĂCIUN.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan Mircea Corpodean

Articole din aceeasi categorie