Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 182

Tematica celei de a 182-a Gale a fost una complexă, imposibil de sintetizat în câteva zeci de minute şi, cu atât mai puţin, în cuprinsul unui reportaj de presă. Şi aceasta pentru că fulminanta conferinţă a Prof.dr. Andrei MARGA a abordat o asemenea mulţime de problematici şi întrebări, toate de cea mai stringentă actualitate, încât simpla lor enumerare ne-ar lua zeci de pagini. În aşteptarea promisei cărţi a reputatului profesor, care va detalia tema ORDINEA VIITOARE A LUMII, să vedem ce a spus acesta în conferinţa cu acelaşi titlu (selecţii).

În preambul (despre ordine = organizare, rânduire), profesorul statua că „ordinea este asigurată de legi, mai mult sau mai puţin interiorizate, şi de reguli. Un argument străvechi: ordinea nu vine din afară, ci o facem noi”, referindu-se la componenta transcendentală, aşa cum o vedea Kant, „dacă nu cumva este doar în capul nostru. Nevoia de ordine este a noastră – la Wittgenstein”, propunând şi soluţia proprie: „avem nevoie de ordine, ordinea pe care o găsim este condiţionată de cunoştinţele şi acţiunile noastre, dar nu este doar în capul nostru şi nu depinde doar de noi. Depinde, însă, şi de noi. Von Weizsäcker spunea că nu poţi unifica fizica clasică şi fizica particulelor elementare şi nu poţi pune în acord diversele teorii ale fizicii decât recurgând la abstracţiuni puternice – ajungând, deci, la timp. Acesta nu poate fi înţeles nici empiric, nici transcendent, ci transcendental. Orice lege descoperită de fizician stă sub o asumpţie a timpului”. Tot în introducere, profesorul s-a referit la multiplele ipostaze ale ordinii lumii (ordinea naturii, ordinea cunoaşterii, ordinea istoriei, ordinea economică, ordinea socială şi ordinea formării).

„Lumea de după 2010.

De răspunsul la întrebarea privind direcţia în care se mişcă istoria actuală depinde adecvarea multor decizii din zilele noastre. Experţi americani atrag atenţia că se schimbă raporturile din lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuţia puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) a propus regândirea opţiunilor strategice într-o lume ce a devenit mai complicată. Chiar şi conservatori militanţi (vezi Robert Kagan, The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) iau act de schimbarea ce se petrece. Nu mai amintesc analize (vezi Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewiner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013) ce au căutat să anticipeze ceea ce urmează. (…).

Situaţia lumii din momentul de faţă se lasă greu prinsă într-o formulă simplă, de felul clişeelor căutate de noii adepţi ai dogmelor. Câteva certitudini există, totuşi.

Prima este că dependenţa ţărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependenţă a fost perceptibilă atunci când s-au demantelat uniuni create după primul război mondial şi, cum s-a sesizat în ultimele luni, în trepidaţiile ce au urmat moderării de mult anunţate a ritmului de creştere în China şi, desigur, reducerii cererii în Europa, ca şi noii situaţii rezultate din comerţul cu petrol.

A doua este că dezvoltarea unei ţări nu se atinge doar prin intervenţie din exterior. Oricât de mulţi bani se pun la dispoziţie, dezvoltarea proprie vine în fond din politici interne adecvate. Statul naţional şi-a reconfirmat, încă o dată, rolul în dezvoltare, şi nu numai. Democraţia are în cadrul naţional (vezi Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sut la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) una din condiţiile posibilităţii ei.

A treia este că se reaşează puterile conducătoare ale lumii. După 2010 lumea este în schimbare (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013) şi prezintă o supraputere hegemonică, noi supraputeri economice, militare, politice şi culturale şi noi puteri emergente – care participă, prin forţa lucrurilor, mai mult decât celelalte ţări, la ordinea globală lumii şi imprimă direcţia evenimentelor şi, până la urmă, sensul istoriei. (…)

Care este tabloul supraputerilor? La ce ne putem aştepta?

Din punct de vedere economic, în deceniul ce vine, Statele Unite ale Americii vor fi avangarda tehnologică, cel mai căutat partener şi cu cea mai considerabilă capacitate de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce întreţin cea mai susţinută dinamică în societate – principii ce combină individualismul cu democraţia într-un chip care, aşa cum ştim de la Max Weber, nu poate fi repetat.

China este de câţiva ani nu numai ţara care s-a schimbat cel mai mult, dar şi ţara care a schimbat cel mai mult lumea. Ea a devenit în 2009 cel mai mare exportator dintre ţări. China are nevoie însă de resurse de materii prime şi energie cu mult peste ceea ce deţine între frontierele proprii. Ea are nevoie de pieţe de desfacere, după ce a revenit recent în poziţia de cel mai mare producător al lumii, după mai bine de două secole. Nu este de mirare că prezenţa investiţiilor, personalului, iniţiativelor chineze în dezvoltarea din ţările Africii (cu peste 75 de miliarde usd) este doar în urma Americii, că în Europa şi în cele două Americi capitalul şi băncile chineze se consolidează neîncetat. Faptul că fiecare al cincilea om pe Pământ este chinez şi că o populaţie tot mai pregătită acţionează pentru modernizare are implicaţii enorme. SUA nu pot fi egalate în viitorul apropiat ca forţă economică, dar ca volum al producţiei secondează în acest moment China, ambele desprinzându-se ca supraputeri economice. Ocuparea forţei de muncă de dimensiuni incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China, faţă de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă marii ţări de la Răsărit perspective aparte în mişcarea economiei mondiale.

Celor două supraputeri economice li se alătură Uniunea Europeană, drept cel mai mare exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparităţile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluţii pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi.

Educaţia înregistrează azi cea mai spectaculoasă dezvoltare în China. SUA au, în continuare, cel mai puternic sistem – cel puţin prin performanţele în cercetarea ştiinţifică, înnoirea tehnologică, forţa specializărilor, randament în producţie. China a trecut cu uimitoare iuţeală de la o ţară lovită de iliteraţie la o ţară care are abandon şcolar procentual mai mic decât unele ţări europene (România, de pildă) şi opera în 2015 cu peste 33 milioane de studenţi, peste 22 milioane de elevi la şcoli vocaţionale, cu 290 de milioane de oameni în formare continuă, cu o populaţie de licenţiaţi de 145 milioane şi cu o deschidere fără reţineri faţă de soluţiile educaţionale moderne. (…)

Aceeaşi repoziţionare se petrece în ştiinţă şi tehnologie. Numai SUA (cu 1,5 milioane) şi China (cu 1,9 milioane) aveau în 2009 peste un milion de ceretători cuprinşi în Research and Development. Educaţi în ştiinţă şi tehnologie la nivel universitar în China erau 20 de milioane de persoane, în SUA 17 milioane. În China se caută şi se aplică cele mai fructuoase metode de măsurare a travaliului. Ca producţie de cercetări, China a trecut în 2008 înaintea Angliei, Germaniei şi Japoniei, devenind a doua forţă a lumii, în vreme ce distanţa de SUA s-a mişcorat de la 9,5 ori în 2000, la 4,3 în 2007. (…)

Din punctul de vedere militar, SUA şi Rusia se detaşează ca supraputeri nucleare, cu capacităţi incomparabile de intervenţie şi descurajare. (…) China urcă rapid alături de cele două supraputeri, prin articularea flotei navale (cu portavioane şi submarine nucleare), a aviaţiei (incluzând nave spaţiale şi sateliţi) şi a armelor celor mai perfecţionate de acţiune la distanţă. Franţa şi Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenţii la un rol global. Odată cu terorismul, poţi avea armele cele mai sofisticate, fără să poţi anihila atacatorul, ce se strecoară prin aglomeraţii urbane, reţele informaţionale şi bancare şi, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare. Aşa stând lucrurile, se dezvoltă rapid controalele – controale ale reţelelor bancare, ale reţelelor de comunicaţie, ale mobilităţilor. Suntem deja în mediul concurenţei dintre garanţiile juridice ale libertăţilor, ce rămân în urmă faţă de tehnologii, şi capacitatea enormă a tehnologiilor de a supraveghea cetăţenii în detaliile vieţii.

Din punctul de vedere politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influenţă în lume. (…) Prin resursele de care dispune şi prin tradiţie, Rusia întreţine întinse relaţii pe glob şi caută să atragă prin diplomaţia „echilibrului”. Şi alte ţări atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice şi calitatea vieţii, mai nou, prin deschiderea înţeleaptă faţă de imigranţi (Germania), tradiţii intelectuale (Franţa), diplomaţia exersată (Anglia), know how (Israel), resurse naturale, chiar dacă nu afişează ambiţii cuprinzătoare. (…) China de astăzi păstrează ideea „democraţiei cu caracteristici chineze”, dar consideră că „şi dacă are caracteristici chineze, democraţia nu poate fi separată de alegeri şi competiţie. (…)

Din punctul de vedere cultural, ceea ce numim cultura euroamericană îşi valorifică, în continuare, avantajele care au adus-o în centrul culturii umanităţii – orientarea spre „viaţa bună”, spre adevăr verificat în experienţă, spre viaţă socială încadrată de norme universale, spre comunicare, spre performanţe. Cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele, între altele, de o reţea de instituţii ce nu are echivalent ca amploare şi organizare. În 2015 în reţeaua Hanban operau 475 de Confucius Institutes amplasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de ţări, iar peste 100000 de specialişti chinezi asistaseră activităţile, la acea dată peste un milion de studenţi din alte ţări absolvind pregătirea în limba chineză.

Uniunea Europeană deţine un capital de valori ce sunt, prin tradiţie, cele mai atrăgătoare. Ceea ce-i compune specificul – ştiinţa modernă, evaluarea activităţilor şi instituţiilor prin prisma randamentului, conceperea libertăţii ca autonomie, drepturile inalienabile ale persoanei, plasarea voinţei politice în democraţia deliberativă, recunoaşterea unui sens imanent vieţii – nu are importanţă doar istorică, ci rămâne reper al umanităţii. Dar „criza imigranţilor”, cu tragediile ei, a arătat din nou că lucrurile nu sunt în ordine în revendicarea apartenenţei creştine a Europei. Pledoariile pentru „închidere cu orice preţ la graniţe” nu avantajează continentul. Nu migraţia şi faptul că Europa se preocupă de propria apărare sunt aici alarmante, cât lipsa uimitoare a unei coordonări înţelepte şi a deciziilor administrative corespunzătoare în Uniunea Europeană.(…)

Europa unită înfruntă o problemă neaşteptată privind recunoaşterea.(…)

În cursul anului ce urmează se joacă momente mai mult decât importante pentru orientarea lumii. Opţiunile pe care experţii americani şi institutele de cercetări le-au pregătit pentru competiţia în vederea ocupării Casei Albe vor avea impactul cel mai larg. Articularea unei noi abordări americane – alternativă la ceea ce a reprezentat George W.Bush: unipolarism, unilateralism şi interpretarea relaţiilor internaţionale ca simplă aplicare a ideologiei neoliberalismului – va avea loc. China îşi va prezenta teoria „noului tip de supraputere” şi strategia „win-win” , ca parte a „visului chinez (Chinese dream)”, cu care experţii chinezi şi institutele ce pregătesc programele Chinei au început să obişnuiască lumea (vezi Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011). Rusia va căuta să extindă cooperarea cu China pe scena globală şi să ducă mai departe pasul făcut prin înţelegerile de la Soci, din 2015, dintre Rusia şi SUA.

Uniunea Europeană va fi sub presiunea reorganizării (vezi Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, DTV, München, 2010; Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012) pentru a-şi valorifica avantajele considerabile printr-o conducere suplă şi va încerca probabil formula federală”.

MICROCONCERT CU GÂNDUL LA PRIMĂVARĂ. Cu un program admirabil selectat – „Arii antice”, specifice repertoriului care trebuie să se afle la baza formării oricărui artist liric, piese de maximă dificultate prin… simplitatea lor, muzici aparţinând şi ele „primăverii” creaţiei pentru voce – artiştii serii: mezzosoprana Liliana Neciu, baritonul Cristian Bogdan şi soprana Arona Bogdan au încântat asistenţa cu celebre bijuterii muzicale din creaţia compozitorilor G.B. Pergolesi, D. Scarlatti, A. Caldara, G.F. Händel, G. Paisiello, T. Giordani, B. Marcello sau Lorenzo da Ponte. Interpretări sensibile, nuanţate, voci mature, experimentate, capabile să redea convingător şi „Ariile antice” şi arii aparţinând marilor repertorii de operă. A fost, neîndoielnic, încă o seară din seria celor de colecţie ale Galelor MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan-Mircea Corpodean

***

Cea de a 183-a Gală MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ de miercuri, 22 martie 2017 (ora 18, Sala Tonitza a Muzeului de Artă Cluj-Napoca) se va afla sub semnul aniversării a 20 de ani de când această reuniune culturală a elitelor Clujului face parte din viaţa noastră şi a Cetăţii. În programul serii aniversare: SALUTUL INVITAŢILOR: Prof.dr. Alexandru Irimie – Rector U.M.F. „Iuliu Haţieganu”; Acad. Ionel Haiduc; Prof.dr. Anca Buzoianu – Decan, Facultatea de Medicină Cluj-Napoca; Prof.dr. Lucian Nastasă-Kovacs – Director Muzeul de Artă Cluj-Napoca; Horia Bădescu; Prof.dr. Nicolae Miu, U.M.F. „Iuliu Haţiegau”; Conf.dr. Patriciu Achimaş, U.M.F. „Iuliu Haţieganu” • LECTORI INVITAŢI: Prof.dr. Marius Bojiţă – Extensiunea Universitară; Michaela Bocu – GALELE după 20 de ani • MICROCONCERT ANIVERSAR cu Orchestra de Tineret „Claudiopolis”, solistă Patricia Nicula; dirijor Vlad Eniu. Moderator: Prof.dr. Nicolae HÂNCU.

Articole din aceeasi categorie