Fondatorul școlii românești de chirurgie din Transilvania: Iacob Iacobovici

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă astăzi cu prezentarea uneia dintre personalităţile științei medicale din România. Este vorba de Iacob Iacobovici, fondatorul școlii românești de chirurgie din Transilvania.

În urmă cu un secol, Clujul deschidea porțile învățământului superior în limba română. Un corp didactic „luminat, la înălțimea chemării sale, însuflețit și omogen în idei”, după cum remarca Sextil Pușcariu, primul rector al Universității românești din inima Ardealului, avea bucuria de a clădi înalta instituție culturală. Printre ctitorii marilor înfăptuiri din acele vremuri s-a remarcat o mare personalitate a științei medicale: chirurgul Iacob Iacobovici. Acesta, alături de alți colegi medici și profesori deschizători de orizonturi, a reușit, în mai puțin de un deceniu, să ridice prestigiul Facultății de Medicină a Universității clujene la „nivelul surorilor mai mari din țară, făcând numele ei să treacă și peste hotare”.

De origine armeană, Iacob Iacobovici s-a născut în 18 noiembrie 1879, în satul Costești, județul Botoșani. După absolvirea liceului „A.T. Laurian” din Botoșani, a urmat Facultatea de Medicină din București (1898-1905). Doctoratul în medicină și chirurgie l-a obținut cu teza Arteorolgie fetală (1905), studiu care a adus contribuții noi în explicarea anomaliilor arteriale. Aceeași Facultate de Medicină i-a conferit titlul de „doctor docent de medicină operatorie” în anul 1913.

Extern al Eforiei Spitalelor Civile (1901), intern la Spitalul Brâncovenesc din București (1902), Iacob Iacobovici a devenit asistent la Catedra de Anatomie Descriptivă a Facultății de Medicină din capitală. Prim prosector de anatomie (1905-1907) și-a desfășurat activitatea, între 1912-1918, în calitate de medic primar la Spitalul Colțea. În paralel a fost bibliotecar al Facultății.

Însărcinat de guvernul român, Iacobovici a coordonat Misiunea sanitară din Bulgaria în timpul Războaielor Balcanice. Observații precum intervențiile chirurgicale, modalitatea de a realiza transportul răniților, acordarea primului ajutor pe front au fost transpuse în Misiunea sanitară română la Stara-Zagora (1913). Conținând multe clișee fotografice, lucrarea reprezintă cea mai bogată colecție radiografică făcută în conflictele balcanice. Interesul pentru chirurgia de război a continuat, în perioada următoare fiind publicate alte două studii: Chirurgia de război (1915) și Învățăminte noi în Chirurgia de Război (1916).

În anii Primei Conflagrații Mondiale, Iacob Iacobovici a condus Spitalul de Evacuare nr. 7 din cadrul Armatei a II-a Bacău și a luat parte la campania de combatere a epidemiei de tifos exantematic din Moldova (1917). În 1918 a obținut postul de medic primar la Serviciul de ginecologie al Eforiei Spitalelor Civile din București.

După Marea Unire, Iacob Iacobovici a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și director al Clinicii Chirurgicale. Datorită eforturilor sale au fost modernizate o serie de laboratoare (chimie, anatomie, Röntgen), create departamente de traumatologie, ortopedie etc., un serviciu ambulatoriu și unul de urgențe. În ceea ce privește latura didactică a introdus un curs de semiologie chirurgicală și a inițiat cursuri de urologie. În 1928 a transformat secția de Urologie în Clinică, începând cu anul 1933 aceasta devenind instituție de sine stătătoare.

Profesorul Iacobovici a devenit decan al Facultății de Medicină și Farmacie (1921-1922), iar în anul universitar 1922-1923 a fost ales rector al universității clujene.

La începutul mandatului său, în calitate de rector, a realizat o analiză profundă a stării universității: „Universitatea nu e o fabrică de titluri care să permită un trai ușor…este cu deosebire o școala a sufletului. Ea ridică pe om acolo unde el trebuie să stea…Universitatea din Cluj este quintesența și păstrătoarea îndărătnică a fondului moral al poporului românesc. Cu acest fond s-a format unitatea de azi”. A subliniat necesitatea abordării concomitente a creației și aplicației rezultatelor științifice. Exprimând dorința de a acorda o atenție sporită științelor aplicate, rectorul Iacobovici a evidențiat relația dintre școala superioară și nevoile societății. Mai mult, a pus accent pe calitatea educației tineretului, fiind de părere că tinerii nu pot fi lăsați în grija mediului social. În concepția sa, oamenii formați și educați în universitate aveau obligația să devină educatori, modele pentru societate.

Convins de faptul că universitatea ar fi trebuit ferită de zgomotele vieții citadine, Iacob Iacobovici a solicitat un teren la periferia Clujului, cu o suprafață de cel puțin 20 ha în vederea întemeierii unui oraș universitar, care avea să cuprindă toate institutele nou create. Această idee însă nu s-a materializat. În calitate de rector a sesizat și lipsurile materiale ale universității, nevoia construirii de clădiri destinate institutelor de fiziologie, chimie, fizică, geologie, speologie, a laboratoarelor de pedagogie și psihologie experimentală.

În anul universitar 1922-1923 au fost construite noi cămine studențești și au fost publicate manuale didactice românești. Într-o perioadă în care manualele scrise în limba română lipseau, rectorul Iacobovici a luat inițiativa de a înființa Editura Universității. Era de părere că nu se poate face școală românească fără carte românească.

În postura de reprezentant al Universității din Cluj în Senatul țării, iar mai târziu de senator de drept, ales ca reprezentant al medicilor în Senat, Iacobovici a luat parte la dezbaterea legilor sanitare. Introducerea concursului pentru ocuparea postului de medic, situația materială a medicilor de circumscripție, protejarea practicii medicale, numirea unor medici, specializați în probleme de sănătate publică, în fruntea Ministerului Sănătății, asistența medicală acordată țăranilor au fost unele dintre problemele abordate de către marele chirurg.

După moartea medicului Ernest Juvara, profesorul Iacobovici a fost invitat să preia conducerea Clinicii a II-a chirurgicale de la Spitalul Brâncovenesc. Începând cu 1933, Iacob Iacobovici a fost numit profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină a Universității din București. În capitală a pus bazele primului Spital de Urgență din România (1934). Tot aici și-a pus amprenta asupra unuia dintre cele mai mari servicii de chirurgie și ortopedie din țară.

În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, Iacobovici a fost comandantul Spitalului Brâncovenesc din București, spital militarizat, preocupându-se în continuare de chirurgia de campanie: plăgile penetrante ale abdomenului, hemoragii interne prin împușcare, tratamentul modern al fracturilor de război. Fiind convins de faptul că pe câmpul de bătălie chirurgia se practică în același fel ca și în cea mai mare clinică chirurgicală, Iacobovici a publicat în anii interbelici o serie de studii focalizate pe traumatologia de război (una dintre cele mai importante lucrări a fost Vademecum pentru chirurgia de război – I. Iacobovici, I. Petroșanu, I. Porumbaru, Al. Vasiliu-1940).

Cu toate că în anul 1944 profesorul Iacobovici atingea pragul pensionării, corpul didactic al Facultății de Medicină a insistat asupra prelungirii mandatului. După trei ani, suferind de Parkinson și scleroză cardiacă, Iacobovici a cerut conducerii Universității retragerea de la catedră: „Vreau să cobor de la catedră, nu să fiu dărâmat”.

A trecut la cele veșnice în toamna anului 1959. Prin testament a lăsat Facultății de Medicină din București trei imobile în capitală, precum și vila și via în suprafață de 3 ha de la Târgu Ocna.

Inovațiile nu au lipsit din cariera acestei mari personalități a chirurgiei. A avut contribuții originale în domenii precum chirurgia de război, chirurgia ulcerului duodenal nerezecabil, arteriologia fetală, chirurgia litiazei biliare și în fiziologia paratiroidelor. În tratamentul chirurgical al tuberculozei pulmonare a introdus în practică operația de rezecție concomitentă a coastei întâi și a nervului frenic, consemnată în literatura de specialitate mondială drept „procedeul Iacobovici”. Profesorul a publicat peste 300 de articole științifice în reviste din țară și străinătate. Pe lângă cele deja amintite, menționăm: Demonstrații clinice (1910), Organizarea serviciului sanitar român (1914); Transplantările libere (1914); Chirurgie de război (1915); Învățăminte noi în chirurgie de război (1916); Cancerul (1926), Deux cas de tumeur de la glande carotide (1928). În ceea ce privește învățământul chirurgical, a editat Manualul de chirurgie a etajului superior abdominal (1922).

În 1927, împreună cu alți colaboratori, Iacob Iacobovici a publicat Propedeutica chirurgicală, „operă didactică de cea mai mare valoare, prin conținutul ei bogat, claritatea ei și orânduirea organică a materialului, care totodată prin nota științifică originală, punea pe tânărul student în curent cu cele mai noi probleme ale chirurgiei”. De asemenea, a inițiat editarea primului Tratat de chirurgie semiotică, clinică și terapeutică chirurgicală (București, 1939), lucrare ce a fost o premieră atât pe plan național, cât și internațional. Izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial și înlăturarea temporară de către Garda de Fier a profesorului Iacobovici de la Clinica Spitalului Brâncovenesc a împiedicat ducerea la bun sfârșit a tuturor volumelor care aveau să alcătuiască tratatul (fiind editate doar zece).

Iacob Iacobovici a obținut în timpul studenției Premiul „Hillel” al Academiei Române pentru lucrarea Cauzele mortalității primei copilării în România (1901). În anul 1913 a primit, prin Decret Regal, distincția „Bărbat și credință”, clasa I, pentru fapte de război, în calitate de șef al Misiunii Sanitare române trimise în Bulgaria. A fost distins cu Medalia „Avântul țării”, „Medalia României cu Spade de ofițer cu panglică de Virtute Militară” (1919), „Steaua României” în grad de comandor, Medalia „Victoria a Marelui Război” (1924). I-au fost conferite „Meritul civil în grad de ofițer” (1913-Bulgaria) și o medalie de onoare din partea Republicii Franceze (la propunerea misiunii militare franceze, condusă de generalul Berthelot, a fost premiat cu „Legiunea de onoare” și „Medalia de onoare pentru combaterea epidemiilor”). În anul 1954 i s-a conferit titlul de „Medic Emerit” și „Ordinul Muncii” clasa I.

De asemenea, Iacob Iacobovici a făcut parte din diferite asociații și societăți. După sosirea sa la Cluj a participat activ la întemeierea Societății studenților în medicină (1920), iar împreună cu alți profesori a pus bazele Societății Științelor Medicale din Cluj. În 1935 a contribuit, în calitate de membru fondator, la înființarea Academiei de Medicină din România. A fost președinte al Asociației Generale a Medicilor din România, membru al Academiei de Chirurgie din Paris, membru al Asociației franceze de chirurgie și Membru al Societății germane de urologie.

*„Meșter al graiului vorbit, suflet avântat, cu o nuanță artistică remarcabilă”, profesorul Iacobovici a știut să-i impresioneze întotdeauna pe cei care îl audiau. În viziunea acestuia, chirurgia este deopotrivă știință, dar și operă de artist: „ A tăia e ușor, a ști când să tai, dar mai ales când să te oprești, e cea mai mare virtute a unui chirurg”. I-a îndemnat mereu pe discipolii și colaboratorii săi la o muncă stăruitoare. În chirurgie, transformarea ideii în „act și punerea concepțiunei cerebrale, bazată pe experiență și cunoștințe, în execuție pe câmpul realității, este o operațiune, a cărei dificultăți nu pot fi învinse, decât prin aplicarea lor continuă”.

În 10 noiembrie 1919, cu prilejul lecției inaugurale susținută la Clinica Chirurgicală, le vorbea studenților despre importanța eticii: „Acțiunea D-voastră să nu fie călăuzită decât de un singur lucru, binele bolnavului. A te baza pe alte considerațiuni, transformăm o știință înaltă într-o armă periculoasă și prin discreditul ce ți-l creezi dărâmi munca seculară a atâtor generații”. Înaintașilor le-a fost mereu recunoscător pentru bogăția intelectuală moștenită. În multe rânduri, a evidențiat calitățile celor care i-au marcat cariera: „anatomistul Petrini Paul, chirurgul neîntrecut Leonte și creatorul chirurgiei moderne românești Thoma Ionescu”.

Din cei peste 40 de ani de carieră, 14 au fost petrecuți în inima Ardealului. Între 1919-1933, fondatorul primei Școli de chirurgie din Transilvania și primul profesor de Clinică chirurgicală a Facultății de Medicină din Cluj a inovat și a perfecționat. Pentru o perioadă lungă de timp, această Clinică a fost cea mai mare din țară. Peste 34.000 de intervenții chirurgicale au fost realizate. Au ieșit de sub lumina tiparului 455 de lucrări de specialitate și 169 de teze de doctorat au fost susținute. Zeci de medici civili și militari s-au bucurat de un învățământ de mare calitate.

Așadar, un bilanț mai mult decât fericit care l-a îndreptățit pe Iacob Iacobovici în momentul transferului la București să susțină cu tărie faptul că școala pe care a întemeiat-o la Cluj era în avangarda chirurgiei.

Dr. Oana Habor, Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai
Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeș-Bolyai

APEL

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar face apel, pe această cale, la cititori să sprijine procesul de recuperare de acte, obiecte şi documente legate de istoria universităţii clujene precum și a celor care au aparținut foștilor profesori ai Universității clujene în vederea conservării și valorificării lor științifice prin păstrarea lor în fondul Personalități UBB, constituit la Serviciul Arhivă din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, UBB. Cei interesați să pună la dispoziția Universității clujene astfel de documente și obiecte se pot adresa la telefon: 0264405300, int. 5860.

Articole din aceeasi categorie