Exclusiv Făclia: Convorbiri cu preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, arh. Şerban Ţigănaş (II)

Temele pe care le dezvoltă cunoscutul arhitect clujean, în partea a doua a convorbirilor dedicate dinamicii construcţiilor din oraş, după anul 1989, privesc neajunsurile generate de procedura de atribuire a contractelor pentru lucrări publice la preţul cel mai mic, creşterea fără dezvoltare urbană, precum şi carenţele unor proiecte de reamenajare a spaţiului public.

Referindu-se la consolidarea Podului Traian din Piaţa Mihai Viteazul, o lucrare absolut necesară, arhitectul clujean a apreciat concepţia, dar şi-a exprimat şi rezervele faţă de situaţia că proiectul nu a avut şi un real bun sfârşit, din cauza contractului la cel mai mic preţ.

„Tot jocul interesului, de care vorbisem în prima noastră convorbire, face ca, de obicei, ceea ce se numeşte achiziţie publică generică în România să fie uşor de corupt, conceptual, şi nu în sensul cel mai rău al cuvântului. Întreaga administraţie românească s-a concentrat, ani de-a rândul, să apere interesele publice ale comunităţilor, ale societăţii, făcând contracte la preţul cel mai mic. Acesta a fost criteriul prin care toate aceste lucrări publice au fost atribuite, corect, pe lege. Cine face mai ieftin câştigă lucrarea şi atunci comunitatea face economie. Total greşit! Este ştiut că atunci când nu plăteşti suficient, primeşti o lucrare proastă, cu materiale de calitate inferioară. Iar «Ieftin şi prost» a produs efecte”, a explicat arhitectul Şerban Tigănaş. El spune că a fost foarte greu ca guvernele României să renunţe la acest mod de atribuire a lucrărilor.

Potrivit preşedintelui OAR, termenul „dezvoltare” trebuie privit mai subtil. Se spune că România nu a avut dezvoltare reală, ci doar creştere. Cantitate fără calitate. S-a construit mult, în cifre iese ceva spectaculos: cele mai multe locuinţe!

Şerban Ţigănaş susţine că un buget local este întotdeauna retard şi insuficient pentru a acoperi cu servicii publice şi investiţii în infrastructură un oraş răsfirat, împrăştiat. În general, occidentalii au înţeles acest lucru şi spun că expansiunea – termen clasic în teoria urbanismului – este un fenomen nociv, pentru că se disipează oraşul, se creează periferii infinite, tot mai multe, şi se consumă terenul natural. Din cauza interpunerilor de periferii, oraşul nu mai are contact cu natura. Construind fără noimă şi limite, cât vezi cu ochii şi peste tot, oraşul se deconectează de la natură. Aşa se face că administraţia nu poate să ţină pasul cu asfaltarea străzilor, cu întreţinerea lor, cu introducerea utilităţilor contemporane. În aceste periferii, deşi teoretic omul are adresa în Cluj, el trăieşte mai rău decât la ţară, decât într-un sat adunat. Acesta este fenomenul de creştere fără dezvoltare.

Politicienii din oraşele noastre – şi cei din Cluj nu au făcut excepţie – au avut o rezervă faţă de concepţie, faţă de studii, analize ori documente care nu erau direct vandabile către electorat, ca fiind reuşitele lor. Nu de puţine ori am auzit lozinci de tipul „Eu sunt primarul faptelor, nu al vorbelor, eu nu spun poveşti, eu fac”. Din punctul acesta de vedere, „a face” înseamnă, de pildă, metri pătraţi de stradă asfaltată, înseamnă ceva palpabil.

Pe un edil care ar fi spus „Votaţi-mă că am generat un studiu extraordinar care rezolvă problemele oraşului pe termen lung”, nu l-ar fi votat nimeni. S-a intrat, astfel, într-un deficit de viziune şi de strategie, care s-a perpetuat. Când Guvernul a constatat că localităţile nu au strategii de dezvoltare, a intervenit şi le-a obligat, prin lege, să aibă un Plan Urbanistic General. Dar planurile şi strategiile au fost făcute şi ele cu preţul cel mai mic şi formal. Politicienii nici nu au mizat pe aceste planuri, pentru că nu le cunoşteau utilitatea. Hilar, au fost cazuri când s-a descoperit că astfel de strategii făcute de firme dispuse să execute ce li se cere, aveau, de pildă, pentru Moldova, referinţe de Vâlcea. Era, în realitate, aceeaşi documentaţie vândută pur şi simplu şi altora, fără nici o personalizare: un studiu pe cazul X, trebuia să fie cu totul diferit de cazul Y. Aşa s-a ajuns ca documentele de urbanism, de dezvoltate, menite să dea pilotaj administraţiei, să fie foarte slabe. Şi a apărut încă un fenomen: dacă nu ne putem baza pe aceste documente slabe, atunci improvizăm, lăsăm planul urbanistic la latitudinea celui ce vine la primărie, îl judecăm mai apoi cu specialişti şi decidem ce ne convine, de la caz la caz. În cele din urmă s-a mai întâmplat ceva: a intervenit o falie între specialişti şi politicieni.

Reporter Făclia: Care sunt pentru dumneavoastră, ca arhitect, cele mai dragi locuri din Cluj-Napoca?

Arh. Serban Ţigănaş: Sunt tot cele din copilărie. Străzile mele preferate, pe care le admir dintotdeauna, sunt Kogălniceanu – care va intra, în curând, într-o discuţie de modificare a spaţiului public prin concurs – apoi strada Emil Racoviţă – minunată atât prin calitatea caselor, cât şi prin faptul că urcă spre Cetăţuie, care este Acropola Clujului, strada Pavlov (azi cardinal Emil Hossu) care trece pe lângă Canalul Morii, cu case superbe, despărţite de poduri, şi cu deschidere, vis a vis, spre Parcul Central. Locuinţele de pe strada Arany Janos, la limita Parcului, chiar dacă sunt colective şi făcute în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, au o calitate a amplasării. Acolo chiar se demonstrează că poţi trăi şi în locuinţe colective, cu mai multe apartamente în aceeaşi clădire, în condiţii minunate, datorită vecinătăţii şi relaţiei cu spaţiul verde şi a distanţelor bine gândite şi armonizate.

Eu mă simt provocat în Cluj şi de locurile care au potenţial, care nu s-au maturizat.
Un spaţiu extraordinar, în care am şi copilărit, pentru că bunicii mei locuiau acolo, este Piaţa Muzeului. A avut un destin foarte interesant. La un moment dat era sufocată de maşini. Apoi s-a pietonizat şi a fost revelaţia Clujului, graţie unui proiect echilibrat. Dar apoi s-a căzut în extrema cealaltă, a fost sufocată de terase.

Întotdeauna am spus că trebuie să existe o limită. Proiectul iniţial a fost ca jumătate din Piaţă să fie ocupat de acele terase, care sunt locuri agreabile, iar jumătate să fie lăsată pentru promenadă şi libera circulaţie. Primăria nu a rezistat la presiunea comercială.

Mai mult, pe toate zonele pietonale – Casa Matei Corvin, zonă superbă ! -, au apărut tarabele. În toate oraşele lumii, tarabele vin şi pleacă. Le accepţi la sfârşit de săptămână, cu anumite ocazii. În Italia, de pildă, cu cele mai frumoase centre istorice din lume, în toate pieţele pe care le-am văzut – în Padova, în Roma, la Veneţia, etc.- se acceptă instalarea de tarabe şi desfăşurarea unor activităţi, dar pe termen foarte scurt. La Bruxelles, sunt pieţe urbane în care au loc târguri de lucruri vechi, de legume sau de fructe, dar durează numai o jumătate de zi, după care se strânge tot, se face curăţenie generală, după-masa lumea iese la promenadă, iar seara se instalează terasele, se serveşte cina, iar peste noapte terasele dispar, scaunele fiind depozitate în clădire. La noi nu, scaunele se leagă cu lanţ de burlan. La noi, oamenii s-au extins mai mult decât pot gospodări şi nu au depozite. Este o de-folosire a spaţiului public, conchide reputatul arhitect clujean.

Carmen FĂRCAȘIU

Articole din aceeasi categorie