Europa cu două viteze şi NATO „la liber”. Unde se situează România şi ce trebuie făcut?

Pe cât sunt de diferite şi complexe aceste două teme de dezbatere, prima – România în cadrul Uniunii Europene iar a doua – România în cadrul NATO, pe atât sunt de asemănătoare şi legate una de cealaltă. Sunt temele de bază, temele de interes maxim, temele care ne dictează nouă viitorul, şi temele pe care noi, ca stat membru al ambelor organizaţii trebuie să ştim cum să le abordăm. De ce? Pentru că România nu îşi permite sub nici o formă să se abată de la agendele internaţionale ale occidentului nici politic, nici social, nici economic. Practic, siguranţa României depinde eminamente de poziţia ei clară, stabilă, dedicată în raport cu ordinea occidentală post-sovietică.
Uniunea Europeană re-lansează ideea „Europei cu două viteze”. Nu este deloc nouă această idee, precum nu este deloc nouă nici atitudinea ipocrită din spatele acestei idei. S-a lansat practic încă de pe vremea când statele ex-sovietice (printre care şi România) erau doar parte a procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană şi aveau denumirea de state „asociate” Uniunii Europene. A fost practic o delimitare a zonelor cu potenţial de dezvoltare rapid, precum nucleul central al Uniunii şi periferia acesteia, fiind formată din statele care erau încă în proces de dezvoltare, care nu ajunseseră la statutul celor din vest. Pe scurt, delimitarea dintre bogaţi şi săraci.
Re-lansarea ideii astăzi, când Uniunea este atât de dezbinată, nu face altceva decât să arate ipocrizia liderilor europeni. Nu că ar fi ei adepţi ai dezbinării, dar dacă acest concept s-ar aplica cu succes în rândul statelor „care contează”, atunci de ce nu? Ar fi practic o nouă(veche) delimitare care ar favoriza conflictele politice inter-statale în cadrul Uniunii Europene şi care nu ar face decât să separe şi să dezbine şi mai mult Uniunea Europeană, o nouă etichetare a statelor ex-sovietice, acum membre ale Uniunii Europene şi o nouă(veche) apatie, mascată de summit-uri pompoase şi discursuri plictisitoare, a statelor nucleu faţă de cele de la periferie.
La ce duce o asemenea atitudine? La protecţionism şi izolaţionism, chiar şi la viitoare „-exit-uri”. Statele din nucleul dur al Uniunii Europene vor avea menţinut clar standardul de viaţă ridicat, cu toate facilităţile sistemului, iar cele din periferie se vor bucura treptat de o încercare de a fi îndepărtate, practic vestul va spune estului un mare „NU”, diplomatic desigur. Să nu credem că va duce la o atitudine izolaţionistă doar de partea statelor ex-sovietice, ci şi de partea celor din vest. Cam la acest lucru se rezumă marele plan post-Brexit al Uniunii Europene – păstrarea şi reafirmarea nucleului dur al Uniunii, şi excluderea treptată a celorlalţi. Este practic o tulburare de stres post-traumatică a Uniunii, în care state precum România vor fi cele care vor avea de suferit.
În cazul NATO, acesta este şi el, într-o stare care inspiră orice, numai încredere nu. Tendinţele izolaţioniste ale Statelor Unite, sub egida lui Trump, şi lipsa unei coeziuni şi a unei strategii a Uniunii Europene orientate spre securitate şi spre siguranţa cetăţenilor statelor membre ale celor două organizaţii, prevestesc, aşadar, reversul ordinii occidentale, reversul multilateralismului (care este şi el discutabil) şi reorientarea spre tendinţe bilaterale a statelor. Încrederea nu este legată de capacitatea NATO de face faţă provocărilor de tip militar (deşi sunt destul de multe semne de întrebare legate de capacitatea NATO de a contracara şi respinge ameninţările de tip hibrid şi asimetrice), ci este o lipsă de încredere legată de relevanţa acestuia şi legată de întrebarea: „cine mai este dedicat proiectului NATO?”. Putem vorbi aşadar de un NATO „la liber” care nici nu regresează, dar nici nu avansează. România este printre puţinele care îşi onorează atributele de stat membru al NATO şi care contribuie financiar la bugetul apărării naţionale cu minimul de 2% din produsul intern brut. România este de asemenea unul dintre puţinele state care încă sunt dedicate proiectului european, din consideraţii evidente, şi care sunt stabile din punct de vedere politic, în ceea ce priveşte atitudinea pro-europeană.
Din păcate, forţa politică internă nu ne ajută prea mult pentru a ne consolida o poziţie puternică în acest proces de dezbinare a Uniunii Europene, dar putem să ne consolidăm poziţii în relaţii bilaterale cu colegii din Uniunea Europeană, dar cel mai mult cu cele din nucleul dur. Există un lucru care poate să dezbine chiar şi nucleul dur. Neîncrederea între state. Dacă „Europa celor două viteze” maximizează interesele vestului, aceasta creează de asemenea o atitudine de neîncredere chiar în cercurile restrânse ale nucleului dur. Fiecare va vâna caşcavalul şi chiar dacă par uniţi, dorinţa de supremaţie e mai mare ca oricând.
România aşadar trebuie, insist pe trebuie, să-şi consolideze relaţiile bilaterale cu statele din nucleul dur, precum si cu cele care ar avea aceeaşi soartă, prin punerea în aplicare a variantei revizuite a Europei cu două viteze. Este necesară o consolidare a unei viziuni de politică externă extrem de bine ancorată în realitate, a unui plan extern profesionist şi bine pus la punct.
Cert este că piesele deja au fost puse în mişcare şi ceasul ticăie. Anul 2017 este anul de test al Uniunii Europene, iar dacă rezultatele electorale vor indica contexte neprielnice pentru proiectul european, atunci este necesar ca România să aibă un plan concret pentru viitorul Uniunii Europene, sub orice formă se va regăsi ea în anii ce urmează…

Vlad ZUBAC

Articole din aceeasi categorie