Educaţia prin… telefon

Redau esenţa unei ştiri: românii cheltuie 48 de lei anual pentru educaţie şi… 1088 de lei pentru telefonie. Aţi înlemnit? Cruciţi-vă! Uuuuu! Daţi cu mâna pe la ochi şi, dacă v-aţi revenit, haideţi să despicăm firul în patru!

Nu ştiu cât de reală este cifra, dar 4,8 lei pe lună pentru educaţie mi se pare… Nici că mi se pare, este un dezastru. Spun asta pentru că, indiferent cât cheltuim pe telefonie sau alte şi alte nevoi, (lumină, gaz, întreţinerea locuinţei etc.) cifra mi se pare de-a dreptul nesemnificativă. Mai exact: cu 4,8 lei nu poţi să mergi, la un film, la teatru, la operă; nu poţi să cumperi (şi să citeşti) o carte, nu poţi merge la nici un fel de spectacol, nici un fel de competiţie sportivă…

Nu poţi – şi gata!

Mersul la şcoală costă; frecventarea unei facultăţi cosă; documentarea pentru un masterat sau cercetarea pentru un doctorat costă! Ca să nu mai vorbim de un traseu cultural extern sau intern. Dar toate acestea se fac!, veţi zice. Şi voi fi de acord cu domniile voastre.

Cu o singură precizare: la oraş! Da, în mediul urban se realizează toate acestea. Pe de altă parte, parcă n-ar fi tot cetăţeni ai României, cei care trăiesc în mediul rural sunt frustraţi de toate acestea. Zac. Lâncezesc. N-au acces la un ziar; nu au librării; bibliotecile – care au scăpat de urgia capitalismului original – sunt închise, fără să existe personal care să servească publicul.

Şcoli – tot mai proaste şi profesori tot mai dezinteresaţi; Educaţie continuă – ioc! Spectacole de calitate – nu! Caravanele cinematografice au plecat demult şi n-au mai revenit; Căminele culturale s-au transformat în primării sau depozite, claca a dispărut… Iată unde se deteriorează… statistica! La ţară, unde oamenii sunt aduşi, practic, într-o stare de semi sălbăticie. Situaţia este aproape ireparabilă şi un tânăr, venit să-şi continue studiile la oraş, are probleme de integrare, civilizare, ajungerea din urmă a colegilor din urban…

Există, însă telefoane.

Mobilă. Şi fixă. Orice prăpădit, care nu are nici un venit, nu plăteşte

CAS şi aproape că nu are nici un fel de subzistenţă are telefon. Cu cartelă sau abonament. De aici mai află ce şi cum la oraş, ce şi cum prin cele străinătăţuri. Îşi trage de la gaură, numai să poată să-şi păstreze nepreţuita unealtă, care , vrând-nevrând, îl mai ţine în contact cu lumea.

După balamucul din ’89, sute de mii de oameni s-au întors la vetrele lor. Strămoşeşti, e drept dar, între timp, viaţa a mers înainte, şi chiar şi o navetă într-un târg mai mare era mai bună – din punct de vedere cultural, desigur – decât sculatul la cântatul cocoşului şi culcatul odată cu găinile. Muncă, cât încape, dar pe degeaba şi nimic pentru spirit! Aşa se abrutizează fiinţa; aşa se uită folclorul adevărat şi se adoptă manelele, aşa devine cititul o povară iar spactacolul o utopie. Şi, se pare, nimeni nu vrea să facă nimic. Nici pentru aceşti oameni,votanţi, nu? pentru o ţară mai bună, nici pentru statistică.

Trist.

Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie

One Response to Educaţia prin… telefon

  1. Cititor

    Un articol realist despre un subiect fierbinte, pe care din pacate nu il observam la adevarata sa importanta: subcultura si promovarea prostiei in masa.