DE DEPARTE, TOT MAI APROAPE DE EUL CEL TAINIC

de vorbă cu scriitoarea Hanna Bota

O zi de primăvară. Atmosferă de reprezentaţie, pare-mi-se, cu toate că nici un eveniment nu tulbură pântecul zilei. Interlocutorul meu mă roagă să povestim mai mult despre literatură, decât despre persoana ei. Dacă nu se întâmplă aşa, e pentru că Hanna Bota deschide mereu cărări noi. Hălăduind. Strălucind, când cu un gând şugubăţ, când cu o călătorie spre lumea din noi sau de aiurea.
– La început a fost cititul, presupun. Mai apoi scrisul.
– Cred că lucrurile s-au întâmplat concomitent. Pentru că prima poezie am scris-o în clasa a I-a.
– Cum s-a întâmplat?
– Aveam o învăţătoare foarte tânără şi frumoasă. Şi o iubeam nespus. Am ajuns deja să scriem şi ea ne-a cerut o compunere. Am întrebat ce să scriu. Poţi să scrii despre orice, de exemplu despre un fir de iarbă, mi-a spus. Cum să scriu despre un fir de iarbă? Păi, povesteşti cum iese firul de iarbă din pământ, zice. Eu am personificat firul acela şi i-am dat noi valenţe, cum se spune astăzi. În momentul acela mi-am dat seama că lucrurile care există pot fi oricând transformate prin imaginaţie. Acasă am umplut un întreg caiet de compuneri despre tot felul de lucruri: despre un fulg de zăpadă, cum se flutură prin lume, cum intră în componenţa unui om de zăpadă… Până la urmă, fulgul acela s-a topit, dar eu am realizat câtă libertate îţi dă imaginaţia şi scrisul, bineînţeles. Atunci am compus şi prima poezie. Aşa am început să scriu, a fost, cred, momentul în care m-am dedublat, mi-am format lumea mea interioară, oarecum secretă, iar în lumea asta a mea am început să transform existenţe.
– De ce?
– Poate pentru că eram al 7-lea copil – şi nu eram prâslea, să am statul de… aia mică – , aşa că am încercat să-mi găsesc locul. Locul meu, vreau să spun. Aveam ascunzătorile mele unde eram doar eu, şi îmi plăcea să fiu doar eu, pentru că întotdeauna eram la grămadă. Şi îmi alegeam locuri izolate, locuri de fugă sau de călătorit în altă realitate. Realizez toate astea acum şi, sunt convinsă, din acest motiv călătoresc. Am nevoie de alte şi alte spaţii, să ies din grămada cunoscută, să intru în alte dimensiuni pentru a înţelege viaţa. Aşa a devenit literatura lumea mea, lumea pe care o construiesc mereu, care mă modelează mereu, lumea cu care interacţionez. Nu prea mă interesează ce spune lumea despre cum scriu, ce spun criticii despre scrisul meu, poate pentru că am convingerea că tot ceea ce se spune despre mine îmbogăţeşte textul meu. Şi asta e bine!
– Mărturisesc că nu v-am asociat niciodată făcând studii de etnologie, antropologie, filologie şi teologie. Le-aţi făcut pe toate, aveţi un masterat şi doctorat în aceste ştiinţe. Mă gândeam mai mult la o prinţesă scoţiană sau venită de undeva din Nordul de frig, cu aplicaţiune spre muzică, pictură, sau călătorind pe mare…
– Filologia m-a ajutat la scris, e clar. Teologia? Ei bine, întotdeauna m-a interesat realitatea cealaltă. Am vrut s-o studiez de dinlăuntru. Să-L studiez pe Dumnezeu. Am mers spre descoperirea spirituală a lucrurilor şi, cred, a fost lozul câştigător pentru mine. Am putut să decriptez mecanismele care duc la transformarea interioară, ce anume ne duce, evolutiv, pentru a deveni altcineva… Unele lucruri au primit răspunsuri, altele nu. Căutarea a continuat şi am plecat departe, pentru a-mi regăsi resorturile interioare. Trebuie însă să precizez: îi prefer dogmei, raţiunea. Dogma îţi cere să crezi, pe baza unei autorităţi pe care trebuie s-o accepţi chiar împotriva naturii tale. Şi, în acest fel, nu primeşti răspunsuri adecvate. Nu zic că viziunea mea este cea corectă. Sunt subiectivă, sunt mândră că pot să fiu subiectivă şi pot să-mi trăiesc viaţa aşa cum o văd eu.
– Portretul imaginar pe care vi l-am făcut, presupunea şi o latură aventurieră. Nu îmi imaginam însă că paşii vă poartă chiar peste mări şi ţări.
– În Insulele Pacificului, bunăoară. Nu toată lumea vrea să ajungă până acolo, se cer nişte ajustări. Şi asta nu înseamnă doar efort financiar, expunere la risc. Ci să gândeşti altfel. Trebuie, realmente, să spargi nişte bariere interioare, mult mai dificile decât barierele sociale, să spunem. Până s-ajung… departe, am început… aproape. În Europa. Apoi am ajuns şi în…
– Vanuatu?
– Iar acolo am ajuns pe patru insule diferite. Dar mai întâi m-am pregătit să merg în Africa, la boşimani. În deşertul Calahari. Ei, boşimanii sunt nomazi, se mişcă tot timpul, căutând apă, hrană, îşi construiesc nişte case provizorii, grupul cu care aş fi călătorit era unul mare, aşa că nu puteam să fiu asimilată în comunitatea băştinaşilor. Apoi s-a ivit o familie de canadieni, care au deschis o variantă de plecare în Vanuatu. Ar fi trebuit să merg cu ei acolo, dar am ajuns, până la urmă, singură. Singură. O ţară, practic, un arhipelag format din 83 de insule, în Pacificul de Sud. E vorba de Noile Hebride, care şi-au căpătat independenţa în anii 80, au denumit ţara Pământul Nostru! (=Vanuatu, într-un dialect local). Am schimbat locurile aride ale Africii, cu şerpi şi scorpioni, alegând un loc foarte exotic, cu multe fructe, un peisaj superb, o zonă paradisiacă, ce mai!
– Oamenii?
– Fiinţe superbe, fără vestimentaţie, doar o fâşie de pânză sau frunze în jurul şoldurilor, care se mişcă dezinvolt atât în Efate, capitala (cam cât Apahida noastră, cu o stradă principală asfaltată, alta, paralelă, neasfaltată şi … atât) în rest, doar aşezări aşa-zis rurale. Am întâlnit o lume foarte caldă, solară, foarte pozitivă. Într-un sondaj realizat de New York Times, cred, au ieşit de două ori consecutiv ca populaţia cea mai fericită de pe planetă. Nu îşi fac probleme existenţiale, nu calculează timpul, nu au nici o treabă cu trecutul, nimeni nu ştie câţi ani are, nu citesc, n-au scriere, nu au cultura spălatului, mă refer la populaţia băştinaşă ale unor triburi izolate unde am ajuns, aceea fiind destinaţia mea, trăiesc în clanuri, se susţin… Dorm în colibe de bambus, unele triburi mai mănâncă şopârle, lilieci şi alte cele.
– Ei cum ne percep?
– Eu eram… ca o zeiţă. Femeia albă (ei au o piele închisă la culoare), înaltă (ei sunt destul de scunzi), blondă … Eram prima servită la masă, mi se dădea cea mai mare porţie, resturile din farfurie avea voie să le mănânce doar şeful de sat sau vreun alt bărbat cu autoritate. Musafirul e foarte important. Probabil când îşi vor aminti ca să calculeze data vreunui eveniment, căci au şi ei nevoie de repere în timp, atunci vor spune ceva de genul: în anul în care a fost Hanna! Căci acolo nu prea se întâmplă nimic. N-au evenimente. Eu fusesem evenimentul anului, al deceniului, nu ştiu! Am locuit în colibele lor, am mâncat mâncarea lor, am stat cu ei, le-am cules poveştile. Revenind acasă am scris cartea „Ultimul canibal”, acolo am descris, fără să ficţionalizez, toată trăirea acelor zile. M-aş întoarce între ei, aş mai vrea să-i văd, să văd ce şi cum s-au mai schimbat…
– În India?
– O civilizaţia fascinantă, aş spune. Şocantă. Dar, dacă te duci ca să cunoşti, nu să judeci, atunci cunoaşterea în sine e plăcere.
– De poezie nu vă întreb. Că e trăire interioară. Nici de jurnal. Că – am aflat – trebuie să fiţi acolo, să trăiţi lucruri şi evenimente. Şi pe urmă se încheagă propoziţiile…
– Fiecare roman e un fel anume de a vedea existenţa. Deşi eu scriu cartea, fiecare roman mă scrie pe mine. Fiecare personaj mă descrie. Şi nu pot fără călătorii, introspecţie, psihanaliză, relaţii şi… Viaţă. Am început să scriu proză pentru că exprimă mult mai mult decât poezia. Am călătorit mult. Cu gândul şi cu fapta. Şi nu m-a interesat atât să cunosc planeta, cât am vrut să mă cunosc pe mine.
***
Planeta la pas. Nu m-am ţinut de cuvânt şi am vorbit mai mult despre Hanna Bota, decât despre literatura pe care o scrie. Dar – am constatat – în scrisul ei se regăseşte umbră cu umbră, stradă cu stradă, fiecare amintire din India, sau Vanuatu, sau Africa, sau… imensitatea mică a Fiinţei.
Filigranate în fapte literare.
Interviu realizat de Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie