Ecaterina Pitiș, cea dintâi ziaristă care a adus farmecul feminin în publicistica ardeleană

Ecaterina Pitiș este una dintre femeile pionier din ziaristica ardeleană care a scris și la Cluj. Este născută în data de 1 decembrie 1882 la Brașov și este absolventă a Școlii Medii de Contabilitate. Deși a trăit în cea mai mare parte a vieții în orașul natal, Ecaterina Pitiș a locuit o perioadă la Cluj, unde activează ca redactor al revistei Cosânzeana, dar și colaboratoare a revistelor„ Societatea de mâine”, „Gândirea”, a ziarelor „Biruința” și „Patria”. Prin articolele sale, aceasta a contribuit la promovarea statutului femeii în societatea de atunci. De pildă, în România, femeile obțin dreptul de a vota abia în anul 1938.

Scriind într-o lume a bărbaților

Numele Ecaterinei Pitiş apare, în anul 1923, într-o petiţie făcută de Sindicatul Presei Române din Ardeal către directorului general al Agriculturii de atunci prin care se cere donarea de loturi pentru casă ziariștilor din oraşul de pe Someş, în Cartierul Românesc, actualul Andrei Mureşanu. Directorul a trimis însă cererea spre rezolvare Primăriei Cluj. Sindicatul ziariștilor avea 40 de membri, printre care se numărau și clujenii: Ion Clopoțel, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Sebastian Bornemisa (revista Cosânzeana), Adrian Maniu, D.I. Cucu (revista Gândirea), Alexandru Hodoș, Septimiu Popa, Radu Dragnea, Ghiță Stoica, Iustin Ilieșiu, V.I. Moldovan, Aurel Buteanu (a condus Patria), Gheorghe Petruca.  Ecaterina Pitiș figura alături de Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga și Ion Clopoțel la categoria ziariștilor căsătoriți. Cererea gazetarilor pentru obținearea de loturi destinate construirii de case era semnată de președintele sindicatului ziariștilor, D. Tomescu și secretarul general Ion Clopoțel. În decembrie 1925, printre cei 71 de membri activi ai Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat o singura femeie figura ziarist, aceasta fiind Ecaterina Pitiș. În anul 1938, când Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat îl avea ca președinte pe Aurel Buteanu și secretar general pe Teofil Bugnariu, existau 120 de membri activi. Ecaterina Pitiș rămâne tot singura ziaristă din sindicat, la acea dată, cu 34 de ani vechime în presă și 18 ani de vechime în sindicat.

Îndrăgostită de Goga

În anul 1909, Ecaterina Pitiș publică volumul „Poezii”. Încă din anul 1905, creațiile ei sunt apreciate. Poezii purtând semnătura Ecaterinei Pitiș sunt recitate în cadrul unui matineu musical și literar organizat în Brașov de către Despărțământul Astra. Evenimentul se dovedește a fi unul de înaltă ținută pe scenă evoluând și corul Reuniunii de cântări, dirijat de compozitorul Gheorghe Dima, aflăm din revista „Familia”, din anul 1905, numărul 12, pagina 142. Poezii semnate de Pitiș mai apar în publicațiile „Luceafărul”,, „Sămănătorul”, „Convorbiri literare”, „Ramuri”, „Viața Românească”, „Țara Bârsei” etc. Ecaterina Pitiș a fost considerată reprezentativă pentru lirica feminină, în anul 1911, fiind aleasă, membră a Societăţii Scriitorilor Români. Unii filologi, în persoana lui Grigore Cojan, au susținut că în tinerețe Ecaterina Pitiș l-ar fi cunoscut pe poetul Octavian Goga și că ar fi avut o puternică pasiune pentru acesta. Poetul n-a răspuns sentimentelor sale, iar tânăra ziaristă ar fi suferit mult. Se vehiculează însă și o altă variantă, și anume, că în timp ce lucra ca pedagogă la Sibiu, Pitiș devine secretara lui Octavian Goga. Se îndrăgostește de fratele poetului, Eugen, iubire ce rămane neîmpărtășită.

Dacă în plan sentimental au existat unele neîmpliniri, pe cel profesional Pitiș se bucură de consacrare și recunoaștere. În cotidianul „Biruința” din Cluj (1926-1927), în Gazeta Transilvaniei” din Brașov (1942-1944), susţine câteva rubrici permanente („Icoane de pe stradă”, „Icoane fugare”, „Instantanee”), cu texte situate între articolul de gazetă şi proza scurtă, în care abordează, în general cu intenţii educativ-moralizatoare, cele mai diverse aspecte din imediata apropiere, din viaţa publică sau din lumea largă. De exemplu, din lumea largă ziarista ia un subiect pe care-l tratează cu mult umor: „burlăcia”. „Sunt ţări în Europa şi mai cu seamă dincolo de ocean unde omul, bărbat, femeie, cărora le convine să trăiască singuratici, sunt supuşi la impozite mai mici sau mai mari. (…) Ce grozav trebuie să fie! Ţi-ai pus cutare lucru, ah, vine femeia şi ţi-l pune dincolo. Sub geamul acesta ai citit de obicei, ai admirat peisajul de-afară. Dar ţi-a mutat scaunul în colţul celălalt. Vrei să meditezi asupra unei chestii, dumneaei are poftă de vorbă. Ai petrecut mai mult aseară cu prietenii, intri în odaie călcând în vârful picioarelor, dar te-a simţit. Nervi, iritație etc. Da, da, fermecătoare, dulce-i burlăcia până pe la 45-50 de ani. Merită să plăteşti şi impozite pentru ea. Dar când începe pe ici pe colo, câte-un junghi îi bună cataplasma caldă, când astma te forţează să ocoleşti aerul greu de cafenea, e binevenită atunci mâna femeii, poveştile domoale de la gura sobii şi-un sfat, o vorbă bună ce porneşte din scaunul de viz-a-viz, când stai la masă”. (Gazeta Transilvaniei, anul 106, numărul 87, 17 noiembrie 1943, Rubrica ”Instantanee”)

Războiul și condeiul lui Pitiș

În plin război, fiind vorba de Cel de-al Doilea Război Mondial, ziarista descrie în articolul „Răscruci” disperarea oamenilor din orașul de sub Tâmpa aflat sub asediul bombardamentelor. „Pe coasta Prundului, aproape de vârf, răpăitul oţelului azvârlit de pe Tâmpa asupra avioanelor duşmane ce treceau peste noi era atât de intens, încât le aşteptai din moment în moment să ţi se înfigă şi ţie o schijă în cap, cum se înfigea în crengile copacilor de lângă tine. Cădeau cetinile brazilor ca tăiate de secure. Peste drum, la câţiva metri numai, se auzea bubuitul surd al bombelor. Se înfiora sub tine stânca masivă, cutremurându-se. Și pe deasupra tuturor, ca o muzică sinistră, motoarele avioanelor vrăjmaşe. Mi s-au părut enorm de lungi clipele acelea. Cred că n-a rămas nicio rugăciune cunoscută neîngânată de mine. În gând, bineînţeles, căci bătăile inimii nu-ţi mai dădeau răgaz să legi vreun cuvânt” (Gazeta Transilvaniei, 5 august 1944, anul 107, nr.45). Nici un adăpost nu reușea să alunge frica de moarte: „Când începură însă bombele să cadă prin împrejurimi, prinseră zidurile cele groase ale pivniţei să se legene, să salte. Îngroziţi, ne-am înghesuit toţi în unghere şi aşteptam din clipă în clipă să se desprindă cărămizile din boltitură şi să ne crepe capul. Ce clipe de groază ! Ne-am trezit strângându-ne în braţe, oameni care poate ne văzusem niciodată. Unii plângeau, alţii stăteau împietriţi, cu ochii închişi, aşteptându-şi moartea. Şi la fiecare bubuit nou juca pivniţa de parcă-i făcea plăcere. Am ieşit la lumina zilei îmbătrâniţi parcă cu zece ani. Niciodată nu mai întru într-o pivniţă la bombardament. Dar unde, Doamne, să ne mai ducem ? În finalul articolului, Pitiș găsește o soluție salvatoare, să se adăpostească în tunel: „In viitor voi merge în tunel. Acolo e mai sigur”.

Decorată cu ordinul „Coroana României” în grad de ofițer

Pentru activitatea sa din presă Ecaterina Pitiș este decorată de rege cu „Coroana României” în grad de ofițer. Colegii de la publicația Țara Bârsei îi dedică ziaristei câteva versuri, „Poetei Ecaterina Pitiș, cu prilejul decorării”, atrâgând atenția asupra modestei condiții de viață a omului de cultură. „Cu toate că meritată,/ N-ai râvnit-o niciodată /Distincţia acordată./De aceea, mult am stat/ Cu noi înşine la sfat,/ De cumva nu te mâhnim,/ Modestia-ți nu jignim/ Trimiţându-ți/ prin tipar/ Felicitări, ca nu oricari ?/ Deşi noi, vorbind cu rost,/ Mai bucuroşi am fi fost/ Pe ministrul de resort/ Să-l putem felicita,/ Nu pe dumneata./ Decât, /Pentru decoraţia/ Ce-a propus să ți se dea/ Oricât de frumoas ar fi/ Nu-l putem firitisi/ Din inimă cum am vrea/ Căci/ E prea mică bucurie/ Pentru cine-ades nu ştie/ Ce să facă de năcazuri,/ Nu să-şi satisfacă nazuri;/ Pentru cine „vanitate", „Modă", „lux" şi „bibelou"/ Sunt cuvinte făr ecou./ De aceea, în zadar un/ Prieten te felicita, - Nervus rerum gerendarum/ Ţi-am fi dat noi, nu tinichea.../ O pensie omenească,/ Care să-ți mai îndulcească/ Traiul năcăjit de-acum/ Să poţi scoate, mulţi ani încă,/ Pân la bătrâneţă-adâncă,/ An de an câte-un volum,/ Spre obşteasca bucurie/A celor ce-n poezie/ Cată suflet, numai suflet,/ Sentiment şi armonii,/ Nu trăsnăi, non-sens, prostii („Țara Bârsei”, Anul VIII, noiembrie-decembrie 1936, nr. 6, pagina 551). În timpul vieții, Ecaterina Pitiș își donează propria bibliotecă Bibliotecii „George Barițiu” din Brașov. Moare în anul 1963 la vârsta de 81 de ani și este înmormântată în Cimitirul Sfânta Treime din Brașov. „Doar firul alb la tâmplă spune clar/Cum cel de aur spune n-a putut/Că rătăcind prin lume în zadar/Ne apropiem de leagănul de lut/În care-i dat a ne întoarce iar/Când farmecul și visele-au trecut”, scria poeta într-unul din sonetele sale. Ecaterina Pitiș a adus farmecul sensibilității în publicistică, a dat dovadă de curaj, de exemplu, reușind să se afirme într-un domeniu de activitate aparținând până atunci exclusiv bărbaților. Nu numai că a zugrăvit cu originalitate viața socială, economică și culturală a vremii, dar, făcând parte din Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, a devenit un apărător fervent al drepturilor ziariștilor.

Tia SÎRCA