Corespondenţă de la Viena. Dinastia Strauss all’italiana în Concertul de Anul nou de la Viena

După 25 de ani dedicaţi branşei muzicale, conjunctura mi-a permis să îmi împlinesc un capriciu: acela de a păşi în sala drapată în tonuri aurii a sălii Musikverein din Viena, pentru a asculta Concertul de Anul nou “la el acasă”. Un sfert de secol ce mi-a permis să înţeleg mecanismele activităţii de organizare a unor astfel de spectacole, să separ simplul exerciţiu de marketing de actul artistic autentic. Fără îndoială, evenimentul pe care Viena îl oferă an de an melomanilor din întreaga lume echilibrează perfect cei doi versanţi ai succesului: excelenţa artistică şi performanţa managerială susţinută de un marketing imbatabil.

Completând un lanţ al “recidivelor” şi fiind invitat pentru a cincea oară să dirijeze Concertul de Anul nou de la Musikverein (prezenţele anterioare la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Viena legându-se de anii 1993, 1997, 2000, 2004), Riccardo Muti a fixat conceptul repertorial al evenimentului în mod inspirat, evitând astfel reţeta atâtor instituţii ale lumii care, calchiind modelul vienez, aduc în faţa publicului o înşiruire de piese a căror coeziune se lasă mult căutată.

Alegerea programului din prima zi a lui 2018 a fost puternic amprentată de identitatea culturală a dirijorului, de unde a rezultat un “play list” de substanţă straussiană, cu o coloratură italiană evidentă. Să aducem argumente: se ştie că atât dinastia Strauss cât şi contemporanii lor au fost atraşi de muzica ţării lui Verdi. Simplul adaos al referinţei cardinale “din sud”, făcea pe atunci trimitere directă la soarele Italiei. De remarcat faptul că Verdi însuşi îl admira pe Johann Strauss-fiul, afirmând fără reţineri: “îl apreciez ca pe unul dintre colegii mei cei mai străluciţi!”. În arhivele de la Musikverein se păstrează partitura operei Falstaff pe care Verdi i-a dedicat-o lui Johann Strauss-fiul, în 1894, cu ocazia zilei sale de naştere, partitură pe care compozitorul italian a notat ca dedicaţie un scurt extras din opera sa: “Tutto il mondo è burla” (lumea întreagă este o glumă), un slogan parcă mai actual ca niciodată.

Programul dimineţii de 1 ianuarie a fost structurat de către Riccardo Muti în jurul unei axe ideatice, subliniind prin limbajul sunetelor legătura ţării sale cu Austria. Wilhelm-Tell-Galopp op. 29b de Johann Strauss-tatăl este inspirat de opera cu titlul original Guillaume Tell a celui care rămâne legitimat în istoria muzicii drept maestru al bel-canto-ului italian – Gioachino Rossini; quadrilul Un ballo in maschera op. 272, semnat de Johann Strauss-fiul, îmbrăcă fragmente din opera omonimă a lui Verdi în culori vieneze. Uvertura la opereta Boccaccio de Franz von Suppé evocă pana scriitorului italian, iar Fest-Marsch, op. 452 este o piesă ce a fost scrisă de Johann Strauss-fiul pentru nunta unei prinţese italiene cu regele Bulgariei (descendent al unei familii de nobili germani, născuţi la Viena), celebrată aproape de oraşul Lucca, în însorita Toscana. Rosen aus dem Süden op. 388 de Johann Strauss-fiul, vals dedicat regelui Umberto I al Italiei, întăreşte firul roşu al tematicii concertului, acela al dialogului cultural, social şi istoric dintre Austria şi Italia.

Piesele dinastiei Strauss cuceriseră Italia secolului al XIX-lea, iar în 1874 presa vieneză reflecta entuziasmul pe care muzica aceasta, uşor edulcorată, îl trezea în rândurile publicului italian. Din programul de sală, de un conţinut excepţional şi cu un limbaj care evită clişeele, aflăm că prietenul lui Brahms, Theodor Billroth (chirurg renumit în epocă), făcea următoarea remarcă, menită să pună în lumină schimburile culturale dintre Austria şi Italia: “În toată Italia se aude muzica vieneză! Aşa cum în trecut Viena găsea satisfacţie deplină în muzica italiană, iată că acum le întoarcem favoarea în modul cel mai generos, prin muzica familiei Strauss”. Editorii partiturilor compozitorilor familiei Strauss au propagat creaţia acestora şi în Italia, permiţând editorilor din Milano să o publice, drepturile de autor fiind plătite direct familiei Strauss.

Gândurile mele finale se găsesc în consonanţă cu ceea ce exprimă Hans Fantel în cartea sa “Regii Valsului: Johann Strauss tatăl, fiul şi epoca lor romantică” (Ed. William Morrow, 1972). Autorul aruncă o lumină poetică asupra întregului secol al XIX-lea, schiţând în tuşe realiste inclusiv contextul istoric, acela al unui imperiu multi-naţional care, după istoricul Crane Brinton, nu a fost decât “un conglomerat de popoare, de departamente administrative, de coduri de legi, fără nici un sens patriotic comun”. Un amalgam lipsit de coeziune etnică, creat de conjunctura istoriei, care însă a îmbrăcat o formă culturală fascinantă.

Hans Fantel afirmă: “Nu trebuie să regretăm că Strauss, mort în 1899, nu a putut vedea profilându-se zorii secolului XX. În acest nou secol el nu s-ar fi simţit nicioadă “acasă”. Esenţa muzicii lui este optimismul, sentimentalismul, acel spirit al concilierii care, pe parcursul secolului al XIX-lea a ştiut să atenueze contrastele şi să întârzie conflictele iminente, până în ziua în care timpurile noastre au început să deşire lumea.” /…/ Vienezilor le place să spună, mai în glumă, mai în serios, că domnia lui Franz Joseph s-a terminat odată cu moartea lui Strauss-fiul”.

Regele valsului şi împăratul unui imperiu par să îşi fi sincronizat simbolic paşii, trăgând glorios cortina secolului XIX, un timp apus în care însă dinastia Strauss ne transportă an de an, pe ritmul ternar al Dunării albastre.

Prosit Neujahr!

Bianca ŢIPLEA TEMEŞ conf univ dr. Academia de Muzică “Gh. Dima”

Articole din aceeasi categorie