Contribuţia Armatei Române la eliberarea Transilvaniei de Nord-Est de sub ocupaţia Ungariei (1944)

După arestarea lui Ion Antonescu, apoi a celorlalţi membri ai guvernului, în ziua de 23 august 1944, regele a constituit un guvern de militari, prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şi în care liderii celor patru partide din Blocul Naţional Democrat – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinând titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.
Noul guvern a hotărât ieşirea imediată a României din alianţa cu Germania şi trecerea de partea Naţiunilor Unite.
În ziua de 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, document care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre, ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei Hitleriste, plata unor despăgubiri de război şi restabilirea româno-sovietică din 28 iunie 1940.
Convenţia constată nulitatea arbitrajului de la Viena şi restituirea către România a Transilvaniei sau a celei mai mari părţi a ei, eliberarea urmând a se face prin lupta comună a forţelor armate sovietice şi române. Guvernul român urma să se angajeze în efortul de purtare a războiului cu cel puţin 12 divizii de infanterie echipate complet.
Din noaptea de 23 spre 24 august 1944, armata română s-a alăturat Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist.
Armata română a executat operaţiunea insurecţională concomitent cu operaţia strategică de acoperire a frontierei şi a liniei de demarcaţie româno-ungare din Transilvania. Concepută şi condusă de către comandamentul naţional român şi, până la 10 septembrie 1944, executată numai de către trupele române, operaţia de acoperire s-a desfăşurat de-a lungul frontierei de stat şi a liniei de demarcaţie româno-ungare din Transilvania pe o lungime de 1400 km, Oradea – Întorsura Buzăului – Marea Neagră.
Trupele române, numărând aproximativ 385 de mii de militari, au fost concentrate cu o viteză remarcabilă, în 48 de ore, în vederea eliberării Transilvaniei de Nord-Est de sub ocupaţia trupelor germane şi ungare rămase la nord şi est de Carpaţi.
La 5 septembrie 1944, grupări mari de armate germano-ungare au trecut la ofensivă în Podişul Transilvaniei, pe direcţia Cluj-Turda-Sibiu şi Târgu Mureş, având ca obiectiv strategic luarea în stăpânire a crestelor Carpaţilor Meridionali. Luptele au durat până la 14 septembrie, când se încheie bătălia decisivă din Podişul Transilvaniei, cu zdrobirea forţelor inamice şi eliberarea teritoriului românesc din intrândul de la Sf. Gheorghe – Odorhei.
Ofensiva inamicului fiind definitiv oprită după patru zile de lupte îndârjite, comandamentul german a hotărât retragerea pe malul de nord al râului Mureş, ceea ce a permis Armatei a 4-a române, sub comanda generalului de corp de armată Gheorghe Avramescu, să pornească, în dimineaţa zilei de 9 septembrie, ofensiva, zdrobind apărarea inamică şi creând capete de pod la nord de Mureş, în zonele Sânpaul, Iernut-Cipău, Luduş şi Viişoara. În această operaţiune strategică, un episod important şi dureros a fost cel de la Oarba de Mureş.
Ofensiva generală, pe întreg frontul, a Armatei a 4-a române a fost declanşată la 23 septembrie 1944. Lupte extrem de violente s-au purtat pe Dealul Sângeorgiu, care domina Valea Mureşului, între Cipău şi Iernut, ca o adevărată fortăreaţă naturală, puternic organizată genistic şi apărată cu înverşunare de unităţi ale Diviziei 8 cavalerie germană SS. Înălţimea a fost cucerită pe 26-27 septembrie, în urma unor atacuri hotărâte, executate de ostaşii Diviziei 9 infanterie.
Luptele de la Oarba de Mureş pot fi socotite ca fiind cele mai grele şi mai sângeroase dintre cele desfăşurate de unităţile Armatei a 4-a române în Transilvania. Dovada concludentă a acestui fapt este numărul enorm de jertfe: 11 mii de soldaţi şi ofiţeri români morţi în această cruntă bătălie. Acest lucru putea fi evitat în mare măsură, dacă generalii sovietici dădeau dovadă de mai multă loialitate faţă de „aliaţii” lor români, faţă de vieţile combatanţilor angajaţi în războiul comun.
Dezvoltând ofensiva în adâncime, unităţile armatei române au eliberat,la 28 septembrie, oraşul Târgu Mureş. O zi mai târziu, la 29 septembrie, a fost eliberat oraşul Reghin.
Lupte importante au avut loc pe Valea Mureşului, la vest de Munţii Apuseni, în Podişul Transilvaniei, pe văile Crişurilor, pentru eliberarea oraşelor Turda, Cluj, Huedin, Salonta şi Oradea.
Una din operaţiunile militare de mare importanţă a fost „Operaţiunea Cluj”, începută de Armata a 4-a română, la 9 septembrie 1944, pe direcţia principală a loviturii aflându-se Corpul 6 armată.
Eliberarea Clujului a fost rezultatul eforturilor eroice făcute de trupele de la aripa stângă a Diviziei 18 Infanterie Munte Română, care a executat o dublă învăluire a inamicului din acest oraş împreună cu Divizia 2 Munte şi Divizia 1 Cavalerie, care au acţionat pe la vest de oraş, a unor unităţi militare sovietice.
Trupele române şi sovietice au executat pătrunderea la est şi vest de oraş concomitent cu atacul frontal al inamicului din Cluj. Corpul 104 sovietic a angajat lupte dârze pe marginea de sud a Clujului. Inamicul rezista cu înverşunare, întrucât Clujul reprezenta un pion de bază al apărării sale din Transilvania.
În această situaţie, acţiunea de învăluire largă, de la nord-est, executată de trupele de aripă stângă a Armatei a 4-a, de Divizia 18 Infanterie Munte Română şi Divizia 1 Cavalerie, pe la vest, au uşurat mult acţiunea frontală a Corpului 104 sovietic şi a grăbit momentul eliberării oraşului. Trupele române acţionau la nord, dincolo de gară. Ameninţate cu încercuirea, trupele inamice au început retragerea, astfel că, în ziua de 11 octombrie, către amiază, Clujul a fost curăţat în întregime de inamic. Nemijlocit, Divizia 18 Infanterie Munte Română şi-a adus contribuţia deosebită la eliberarea oraşului. Dar trebuie, totuşi, completat că eliberarea Clujului s-a făcut nu cu Divizia 18 Infanterie Munte Română, ci şi prin eforturile deosebite ale Diviziei 9 şi 11 Infanterie, care au executat învăluirea Clujului, prin dreapta, şi ale Diviziei 2 Munte şi Diviziei 1 Cavaleri, prin stânga, care au intrat în Cluj prin cartierul Mănăştur cu grosul forţelor, pe strada Câmpului. Rolul hotărâtor în eliberarea Clujului l-au avut cele 7 divizii române şi, apoi, cele doar două divizii din Corpul 104 sovietic. Eliberarea a fost, este şi va rămâne o victorie românească.
Eliberarea Clujului, la 11 octombrie 1944, cel mai important centru cultural, administrativ şi economic al Transilvaniei, a constituit un eveniment deosebit de important în acea etapă a războiului, pentru dezrobirea Transilvaniei de Nord-Est.
La 25 octombrie 1944 au fost eliberate de sub ocupaţie străină ultimele teritorii româneşti – oraşele Carei şi Satu-Mare.
După eliberarea teritoriului naţional şi anularea, practic, a deciziei arbitrare de la Viena, din anul 1940, marile unităţi operative ale Armatei Române, alături de armatele sovietice, au luat parte la eliberarea Ungariei, a Cehoslovaciei şi a unor zone din Austria.
Sinteza efortului militar al României în războiul antihitlerist, în operaţiunile militare purtate timp de 263 de zile, pe o distanţă de 1.700 km se prezintă astfel: efective participante: 538.536 militari, din care 455401 din trupele de uscat, 73, 667 din aeronautică şi 9.468 din marină. Pierderile suferite se ridică la 169.822 militari, din care 21.035 morţi, 90.344 răniţi şi 58.443 dispăruţi. Pierderile provocate inamicului se cifrează la 136.529 militari, din care 18.731 morţi găsiţi pe teren şi 117.798 prizonieri.
În ceea ce priveşte efortul economic pentru susţinerea războiului antihitlerist, costurile depăşesc două miliarde de dolari, faţă de 300 milioane de dolari cât se stabilise prin Convenţia de armistiţiu.

CONSECINŢELE OCUPAŢIEI MILITARE SOVIETICE ASUPRA TRANSILVANIEI DE NORD-EST. TENDINŢELE SECESIONISTE ALE UNGURILOR ŞI UCRAINENILOR DIN TRANSILVANIA
Situaţia în zona eliberată a Transilvaniei rămâne, însă, tensionată din cauza incertitudinii viitorului acestei provincii, a instalării controlului sovietic asupra ei şi a ponderii deosebite pe care elementele maghiare au căpătat-o în structurile administrative ale Transilvaniei de Nord-Est.
În vederea reinstalării administraţiei româneşti în Transilvania de Nord-Est, pe măsura înaintării frontului, cu excepţia unui sector de 50-100 km de linia frontului, care rămăsese sub controlul comandamentului Aliat (sovietic), potrivit Convenţiei de armistiţiu, prin Legea nr. 487, promulgată la 10 octombrie 1944, a fost constituit Comisariatul pentru administrarea Transilvaniei eliberate, ce urma să reprezinte autoritatea guvernului de la Bucureşti. Principala sarcină a Comisariatului era aceea de instalare a autorităţilor civile române numite de guvern în cele 11 judeţe din Nordul Transilvaniei. Prefecţii pentru aceste judeţe vor fi numiţi de guvernul român la 25 septembrie 1944, dar administraţia română condusă de aceştia va fi instalată numai în câteva judeţe (Ciuc, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune), şi va funcţiona doar o lună, din a doua jumătate a lunii octombrie până la 10-14 noiembrie 1944. În judeţele Sălaj şi Someş nu a funcţionat decât câteva zile, iar în celelalte judeţe nu s-a produs nici măcar un început de instalare. În acest timp, sovieticii au instituit la 24 octombrie 1944 Administraţia Militară în Transilvania de Nord şi au dispus evacuarea administraţiei române din cele 6 judeţe în care fusese instalată, pe considerentul incapacităţii românilor de a stăpâni situaţia interetnică în zona respectivă.
Poliţia populară maghiară încerca prin tot felul de atrocităţi şi ameninţări să silească populaţie românească să părăsească Ardealul de Nord.
În toate manifestările ungurilor se observa o simpatie linguşitoare şi servilă faţă de comandamentul sovietic, căutând pe orice cale să-l convingă pe acesta de sentimentele lor comuniste, spre a obţine avantaje şi atingerea scopurilor iredentiste.
Politica maghiarilor faţă de sovietici le-a adus câştig de cauză, obţinând sprijinul acestora pentru a păstra în propriile mâini puterea în Transilvania de Nord, în toamna şi iarna lui 1944/1945. S-a creat, astfel, o situaţie cel puţin ciudată: sovieticii, care luptau alături de români împotriva trupelor maghiare şi germane, îi ocroteau pe reprezentanţii vechii administraţii horthyste şi acţionau duplicitar împotriva românilor cu care erau „aliaţi”. Pe măsura înaintării frontului, a eliberării unor noi regiuni, autorităţile militare ruseşti reinstalau la conducerea localităţilor pe ungurii ce fuseseră în fruntea lor în perioada 19401944 şi, împreună cu aceştia, inaugurau o nouă perioadă de prigoană a românilor.
Încălcând grav suveranitatea Statului Român, Budapesta şi Moscova încurajau secesiunea ungurilor şi ucrainenilor din Transilvania.
La 22 decembrie 1944 a luat fiinţă la Debreţin Guvernul naţional provizoriu maghiar, pro-sovietic. Noul guvern a început imediat demersurile pentru înfiinţarea unei Republici Sovietice a Ardealului de Nord, cu statut autonom, ce urma, ulterior, să fie încorporată în Ungaria. Prima încercare a ungurilor de a forma un asemenea Stat Autonom al Ardealului a avut loc la Cluj, în toamna anului 1944, în condiţiile create de administraţia militară sovietică din Transilvania de Nord, când au instaurat „Autonomia Statală”, sub conducerea unui guvern denumit Comitetul executiv pentru Nordul Ardealului al F.N.D., preşedinte a fost numit Teofil Vescan, prefectul Clujului, iar copreşedinte Jordáki Lajos.
Programul Statului Autonom, conceput de Budapesta, cuprinde, printre altele, următoarele capitole:
1. statornicirea bunelor relaţii de vecinătate cu România şi Ungaria;
2. dreptul de control al frontierelor;
3. organizarea teritoriului Ardealului de Nord pe baza autonomiei comunale, orăşeneşti şi judeţene;
4. recunoaşterea limbii maghiare ca limbă oficială în stat;
5. învăţământ de toate gradele în limba maghiară;
6. consolidarea universităţilor ungureşti din Cluj, Târgu-Mureş şi înfiinţarea unei universităţi cu profil politehnic în Secuime etc.
Statutul autonomiei Ardealului de Nord-Est, condus de Teofil Vescan, şi-a început activitatea după 25 octombrie 1944 şi a durat până la 13 martie 1945.
În contextul general al Transilvaniei de Nord-Est, din august 1944 până în martie 1945, o situaţie specială a avut-o Maramureşul. Pericolul pierderii acestui judeţ a fost chiar mai mare decât a restului regiunii, aici încercându-se o secesiune în favoarea Uniunii Sovietice; nu mai era vorba, aşadar, de interesul şi aspiraţiile unei ţări învinse în război, Ungaria, ci chiar de interesele URSS.
Armata a IV-a sovietică a eliberat oraşul Sighet la data de 17 octombrie 1944, predând oraşul şi judeţul Maramureş, pe baza instrucţiunilor primite prin radio de la Moscova spre administrare Sfatului Naţional Român din Sighet, declarând că redevin parte a României. Preşedintele Cehoslovaciei, Beneş, aflat în exil, un prieten al lui Stalin, dorea să refacă frontiera dintre România şi Cehoslovacia pe linia stabilită în 1920, dar dictatorul sovietic avea alte planuri, voia să încorporeze Ucraina subcarpatică în Ucraina sovietică. Strategii sovietici doreau să încorporeze în Ucraina şi Maramureşul din stânga Tisei, treimea rămasă României în 1920 din Maramureşul istoric. Motivul era calea ferată „strategică lungă de 40 km, Sighet-Câmpulung la Tisa care trebuia să asigure apărarea URSS în faţa unui atac imperialist” (!).
La 8 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dat ordin ca trupele române şi jandarmii să se retragă din judeţul Maramureş. Ucrainenii şi maghiarii din judeţ au început o susţinută propagandă în favoarea alipirii judeţului Maramureş la Ucraina sovietică.
Cele două minorităţi, cărora li se va adăuga şi cea evreiască, îl vor aduce în fruntea judeţului pe ucraineanul Ioan Odoviciuk, care a stabilit legături cu Consiliul Poporului din Ucraina subcarpatică, de unde a cerut instrucţiuni. S-a trecut la formarea unor comitete populare locale, cele mai multe conduse de ucraineni şi unguri şi un Comitet Judeţean al Poporului. Prefectul Teodor Bocotei este constrâns să demisioneze. La 20 ianuarie 1945, la Sighet, se organizează un miting la care se va declara că Maramureşul a devenit parte a URSS. A urmat întrunirea Consiliului Judeţean al FND, la 27 februarie 1945, unde, după ameninţări la adresa românilor, s-a declarat secesiunea Maramureşului şi s-a adus la cunoştinţa unei adunări de 2500 de oameni, majoritatea ucraineni, a doua zi la Sighet.
Printre primele măsuri adoptate de noua putere a fost interzicerea arborării drapelului României, singurul drapel admis fiind cel al URSS, însă, şi instituirea unui steag propriu al Maramureşului secesionist: roşu, la mijloc având secera şi ciocanul împreună cu deviza-urare „Viaţă lungă unirii Maramureşului cu Ucraina sovietică”. Apoi, la 26 februarie 1945, a fost decretată reforma agrară, în urma aprobării Consiliului Popular din Ucraina subcarpatică. Au fost înlăturaţi majoritatea funcţionarilor români şi instituite organe de ordine formate numai din ucraineni, maghiari şi evrei.
Drept răspuns, românii au adunat peste 70 de mii de semnături însoţind memoriile prin care cereau realipirea Maramureşului la România. Văzând că doleanţele românilor rămân fără rezultat, în ziua de 5 martie 1945, românii înarmaţi de pe Valea Izei, Valea Vişeului, Valea Mare şi Valea Tisei s-au îndreptat spre Sighet pentru a-i îndepărta de la conducerea autorităţilor pe ruteni şi unguri şi a instala în locul lor elemente româneşti. Erau adunaţi aproximativ 30 de mii de români hotărâţi la orice acţiune. Întâmpinaţi de militari sovietici cu foc de avertisment, miliţiile ucrainene au tras în plin. Românii au ripostat şi au căzut morţi şi răniţi. Din acest moment, sovieticii şi-au dat seama că Maramureşul reprezintă o problemă.
Administraţia românească va fi instalată oficial la 9 aprilie 1945, în urma ordinelor mareşalului Stalin.
Prof. univ. dr. IOAN BOJAN

Articole din aceeasi categorie