CONCEPUT LA SCARA FRUMUSEŢII, CLIPA ASTRALĂ…

Doi suntem când cu umbra lor
 ne împresoară-n lume norii.
 Ce gânduri are soarele cu noi –
 nu ştim, dar suntem doi
 (Lucian Blaga)
 Se spune că, la facerea lumii, bărbatul şi femeia erau un singur trup. Două suflete amestecate în aceeaşi materie, fericite, împlinite, reuşind să trăiască pe Pământ, dragostea.
 Însă, întâmplarea a făcut ca ele să se dividă, rămânând două suflete în trupuri diferite. Din acea zi, sufletele se caută neîncetat, pe toată suprafaţa Pământului, în speranţa că, într-o bună zi, se vor putea reuni la fel ca la începuturi. Unii reuşesc, aflând cum e dragostea în starea ei pură, sublimă. Alţii încă mai caută. Iar alţii nu au reuşit să o găsească niciodată.
 Însă, ca poveştile lor să nu se piardă în şoapte la ceas de seară, m-am hotărât să-mi pun în bagajul sufletului curiozitatea, speranţa şi certitudinea că voi putea găsi într-un parc dintr-un oraş precum Cluj-Napoca, poveşti adevărate, ale norocoşilor care au reuşit să se regăsească, de la despărţirea de acum mii de ani.
 Soare ostenit de nesomnul zilei îmi bate din spate, parcă mă împinge să continui căutările, învăluindu-mă în căldura apusului. E început de primăvară. Copacii înmuguresc şi iarba creşte timid, colorând parcul din ce în ce mai mult. O zi perfectă să aud şi să vorbesc despre dragoste, chiar dacă scriitorul Nicolae Dabija are o carte intitulată “Nu vă îndrăgostiţi primăvara”. Încerc să nu iau în seamă avertismentul şi respir adânc, lăsându-mă purtată de val, prin parc.
 Doi îndrăgostiţi stau aşezaţi pe o bancă, ţinându-se de mână. Ea stă sprijinită cu capul pe pieptul lui, iar el se joacă cu mâinile ei, sărutându-le din când în când. Încerc să nu par indiscretă şi mă apropii tiptil, dar hotărâtă spre ei. Întrebările vin de la sine, iar cei doi par deschişi să-mi povestească despre prima lor întâlnire.
 – Ne-am cunoscut vara, când cireşii sunt îmbrăcaţi în roşu, iar cerul pare mai albastru ca oricând. Mă plimbam cu o prietenă pe malul Someşului, când a venit cu ideea să stăm la o terasă, fiind şi foarte cald. Ne-am aşezat, iar un ospătar a venit să ne ia comanda. Prezentabil ( se uită spre el şi râde), mi-a captat atenţia pe moment, însă nu mi-aş fi imaginat că acei ochi mă vor privi multă vreme de atunci încolo. Avem 32 de ani, asta s-a întâmplat acum 14 ani, pe când eram doar nişte copii. Relaţia noastră a rezistat până acum şi sperăm ca şi de acum încolo. Ne trăim dragostea cum putem mai bine. Şi suntem conştienţi că suntem norocoşi. Ne-am găsit!
 M-am depărtat de ei cu un zâmbet larg în suflet, repetându-mi în minte cât e de frumoasă dragostea. Las în spate două suflete complete şi sper să am şi eu un astfel de noroc într-o bună zi. Mă apropii de ieşirea din parc şi mă uit împrejur, sperând la încă o poveste pe care să o aud, înainte să vină ploaia. Norii s-au strâns repede, în timp ce ascultam povestea celor doi îndrăgostiţi, Marius şi Adina. Dar nu îmi pierd speranţa. Vreau să umplu tolba cu dragoste. Şi continui să caut. Doi adolescenţi grăbiţi, vin spre mine, ţinându-se de mână. Îi opresc puţin emoţionată, simţind deja primele picături de ploaie pe piele. Spre mirarea mea, se opresc şi ei şi îmi ascultă discursul rapid, iar eu mă rog în minte să accepte propunerea de a-şi povesti prima întâlnire unei necunoscute.
 – Să ne ascundem întâi de ploaie, îmi spune chicotind.
 Ne grăbim să intrăm în foişorul de lângă lac, iar acolo, puţin stânjeniţi, se uită la mine curioşi, în aşteptarea unei întrebări.
 – Aş vrea să aflu cum vă cheamă în primul rând. Iar apoi, pe scurt, să îmi povestiţi prima voastră întâlnire. Şi ce aţi simţit atunci. Dacă aţi simţit ceva mai special.
 – Asta a fost acum câteva luni, mi-a spus fata, pe nume Bianca. Blondă, cu părul scurt, studentă la Geografie, îi sclipeau ochii când povestea. Prietenul ei, Andrei, stătea curios şi asculta în tăcere.
 – Ne-am văzut prin decembrie, în cadrul unui proiect din şcoală. El, cu un an mai mare, s-a oferit să mă ajute cu terminarea lui, şi am reuşit să ieşim la un ceai, în scurt timp. Nu am simţit nimic la început, totul era strict profesional (râde), dar nu a trecut mult timp până să-mi dau seama că el are ceva special.
 – Şi eu pot spune la fel, spune Andrei sfios. Mie în schimb, mi-a atras atenţia de prima oară. De asta am şi vrut să o ajut cu proiectul. Cert e că, în scurt timp am avut şi o primă întâlnire adevărată, unde i-am adus flori şi ne-am plimbat chiar aici, în Parcul Central.
 Parcul ăsta… leagă suflete. Le găseşte printre miile de oameni şi le aduce aici. Aici se produce magia.
 Ne-am despărţit bucuroşi că ne-am cunoscut, iar eu am rămas tot în parc, meditând asupra a ceea ce am auzit. Ploaia s-a oprit, au fost doar câţiva picuri. Dar cine poate sta în calea iubirii? Nici vremea, nici oamenii. Sper ca peste ani să-i întâlnesc din nou, să-i văd fericiţi, împliniţi, poate şi cu doi, trei copilaşi, rodul dragostei lor. Ce frumoasă e primăvara! Şi câte idei aduce.
 ***
 O bancă lângă cochetul Institut de artă. Şi un om – mai bătrân decât vremea. Mă aşez lângă el şi ochii lui îmi spun că aici, în colţul acesta de rai a existat un izvor.
 “Şi statuile lui Eminescu şi Blaga mai bântuie pe aici, îmi spune. Izvorul s-a retras în adâncuri, iar bronzurile, destine câte două, au plecat spre centrul marelul burg. Împlinind vrerea oraşului. Dar a rămas adierea. Şi clipa când mi-am întâlnit perechea. Aici. Demult. Unde izvorul s-a retras în adâncuri, iar tufa de alun de altădată spune viers despre dragostea adevărată. Vrajă… Din tot şi toate câte le avem”.
 Ştefania VÎŢ

Articole din aceeasi categorie