Comemorare: 100 de ani de la măcelul de la Beliș

Cu nici o lună înainte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, 45 de români din Beliș și din comunele vecine Văleni, Tufeni (acum, Râșca), Mănăstireni, Mărișel, Morlaca și Arada erau împușcați mișelește de mercenarii magnatului ungur Ioan Urmanczy și aruncați apoi în foc, unii chiar înainte de a-și fi dat ultima suflare. Se întâmpla în zi de sărbătoare, în 8 noiembrie 1918, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Grozăviile comise de mercenarii unguri îngrozeau și revoltau, în același timp, „întreaga lume românească din Ardeal”, fiind criticate, după cum amintește avocatul și ziaristul Aurel Gociman în volumul „Măcelul de la Beliș”, „chiar de către ungurii cu mai mult bun simț”.

Martirii din noiembrie 1918 vor fi comemorați, la împlinirea a 100 de ani de la masacru, în cadrul unei ceremonii organizate miercuri, 7 noiembrie, de Primăria și Consiliul Local Beliș. Programul comemorativ va începe la ora 09:30, cu Sfânta Liturghie oficiată de pr. paroh Cristian Muntean în biserica de lemn, fiind urmată, de la ora 12:00, de slujba parastasului, oficiată de ÎPS arhiepiscop și mitropolit Andrei, iar apoi de depuneri de coroane de flori la Monumentul Eroilor Martiri de la 1918, din centrul satului. De la ora 12:40 – program artistic în dedicat memoriei celor uciși și arși pe rug, urmat, de la ora 13:00, de defilare militară, iar în final, de la ora 13:30, de masa festivă.

„O barbarie fără pereche”, comisă pe moșia baronului Ioan Urmanczy

În 1918, stăpân peste Beliș (Josikafalva) era baronul ungur – de origine, armean – Ioan Urmanczy. Proprietățile lui, în cea mai mare parte păduri de brad, se întindeau în mai multe comune, însumând circa 28.000 de iugăre. La exploatările lui forestiere, precum și la fabrica de cherestea, lucrau atât locuitori ai comunelor din zonă, cât și câteva sute de prizonieri de război sârbi, italieni și ruși. Baronul avea în sat un castel impunător, construit pe un platou, și o biserică ce servea drept capelă, familiei.

Conform celor publicate în 1932 de ziaristul Aurel Gociman în „Măcelul de la Beliș” (studiu documentat consacrat tragediei, reeditat acum de Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca), în 3 noiembrie 1918, aflând că la Budapesta a izbucnit revoluția, Ioan Urmanczy a părăsit castelul de la Beliș și a plecat spre capitala Ungariei, unde avea un frate, deputatul Nandor Urmanczy. Trei zile mai târziu, prizonierii de război care munceau la întreprinderea forestieră din Beliș au întrerupt lucrul și s-au prezentat la direcțiunea întreprinderii cerând să fie lăsați să plece acasă și să li se dea alimente de drum. Fiind refuzați, l-au omorât pe magazioner, au luat cu asalt magazia de alimente, de unde a luat fiecare ce a vrut și cât a vrut, apoi au dat foc întreprinderii și depozitului de lemne, au jefuit castelul și au părăsit zona.

Jandarmii unguri din Beliș au anunțat telefonic familia Urmanczy despre cele întâmplate, la intervenția deputatului Nandor Urmanczy formându-se imediat un detașament militar, condus de căpitanul K.u.K. Antal Dietrich, care să fie trimis la Beliș. Detașamentul s-a format cu autorizația Ministerului de Război de la Budapesta, în urma unui anunț publicat de Urmanczy în ziarul Pesti Hirlap, prin care se căutau soldați „îndrăzneți”, care să fie trimiși la Beliș pentru „a face ordine”. Detașamentului, care avea o soldă specială pentru această misiune, i s-a pus la dispoziție un tren. Conform lui Aurel Gociman, în halta Bologa detașamentul Urmanczy a sechestrat câțiva moți, pentru a le servi soldaților drept călăuze și interpreți. La Morlaca au început deja asasinatele, chiar din tren fiind secerați cu mitralierele mai mulți țărani. În 7 noiembrie trenul special a sosit la Călățele. De aici, militarii din detașamentul Urmanczy au luat drumul spre Beliș. Românii întâlniți în cale au fost luați prizonieri sau împușcați pe loc. La sosirea în sat au început „o adevărată vânătoare de oameni”.

Detașamentul s-a instalat în castelul Urmanczy, în turnul căruia au fost amplasate patru mitraliere, orientate în patru direcții. Conform lui Gociman, mercenarii care au venit la Beliș „să restabilească ordinea” s-au dovedit a fi „tâlhari de drumul mare și jefuitori de cadavre”. Îngrozit el însuși de barbariile comise de detașamentul său, căpitanul Dietrich a dispus adunarea și arderea cadavrelor, spre a șterge urmele masacrului. Pentru asta au fost sechestrați trei săteni – Todea Gheorghe Dadu, Neagu Nicolae și Neagu Adamis – doi fiind obligați să-i adune într-un car cu boi pe cei împușcați și să-i ducă la depozitul incendiat, care încă ardea, iar cel de-al treilea, să-i arunce în jăratec.

Iată cum relatează, în cartea lui Aurel Gociman, cel care aruncat cadavrele în foc, Todea Gheorghe Dadu (foto), cumplitul moment: „Mergând cu soldații după mine, de-a lungul drumului am văzut cu groază oameni din sat și străini împușcați și rezemați de stâlpi. Unii dintre ei aveau câte o sticlă în mână pe care le-o puseseră în mâinile lor soldații, după ce i-au împușcat, bătându-și astfel joc de ei. Am sosit la locul unde astăzi se găsește crucea. Atunci în acel loc ardea o magazie și un jăratec înalt de un metru răspândea o căldură ca în iad. Căpitanul a trimis prin comună un car ca să adune pe cei împușcați. Ne-au adus 25 de cadavre. Căpitanul s-a răstit la mine: «Pe aceștia ai să-i arunci în foc, sau vei fi și tu împușcat». Într-o clipă mă trecură fiorii morții. Cadavrele pline de sânge mă făcură să mă gândesc la cei opt copii ai mei, care puteau rămâne orfani dacă mă împotriveam. Tremurând și nemaiștiind ce fac, am luat unul și l-am aruncat în foc. În căldura îngrozitoare, corpul nefericitului s-a umflat într-o clipă, apoi a început să sfârâie și în câteva momente s-a răspândit un miros pe care n-am să-l uit niciodată… care m-a scos din minți de groază. Am luat apoi al doilea, apoi al treilea corp. Unii dintre ei mi se părea că mai mișcau. Ezitam. În momentul următor simții în coaste vârful ascuțit și rece al baionetei. Am ridicat corpul, am întors capul în altă parte și i-am dat drumul în jăratec. Mi se părea că mai aud un geamăt slab, apoi sfârâitul cărnii care ardea. Așa am aruncat în foc 25 de cadavre. În urmă au mai fost aruncate în jăratec și altele”.

În aceeași carte, Neagu Nicolae mărturisește că „înainte de a fi aruncați în foc, moții au fost jefuiți de soldați. Li s-au luat banii, ceasornicele, hainele și cizmele mai bune… Soldații au continuat să jefuiască pe urmă pe la casele oamenilor. Aproape de la toate casele au furat câte ceva. Pentru ca să fure mai lesne înspăimântau lumea, trăgând focuri de armă. Când toți fugeau îngroziți la pădure, veneau soldații și tâlhăreau”.

O altă mărturie, de data asta a unui reprezentant al Consiliului Național Maghiar în comisia trimisă să investigheze evenimentele de la Beliș, avocatul Eugen Kertesz, descrie ororile văzute la sosirea în sat: „(…) Ne-am urcat în automobil și am coborât pe serpentine. Deodată am simțit un miros îngrozitor și în partea dreaptă a drumului am zărit câteva gropi fumegânde. Din curiozitate ne-am dat jos din mașină să vedem ce parte a fabricii mai ardea și acum. Ni s-a înfățișat cea mai înspăimântătoare scenă a revoluției. Magazia de cartofi a fabricii era arsă până la temelii. A rămas neatinsă numai pivnița. În această pivniță se ridica o grămadă de cadavre. Deasupra se găsea o țigancă cu pumnii încleștați și un tânăr de 18-19 ani, îmbrăcat în haină militară, cu un rânjet groaznic pe față. Grămada aceasta de cadavre fumega încă. Ea răspândea acel miros oribil”.

Aceasta este, într-un foarte, foarte scurt rezumat, „povestea” măcelului de la Beliș. În memoria celor uciși, pe locul în care au fost arși pe rug, în 1922 a fost ridicată o troiță, sfințită de pr. protopop Aurel Munteanu, pentru a aminti că „în acest loc, la 8 noiembrie 1918, au fost arși pe rug, din porunca și ura dușmanilor neamului nostru, 45 de români, ca din cenușa lor să se plămădească România tuturor românilor”. Troița a fost strămutată din vechiul sat în Belișul Nou, fiind amplasată în spatele bisericii ortodoxe, de piatră.

Parastas pentru martirii din Beliș, oficiat de episcopul Nicolae Ivan, în 1930

O relatare pe care am găsit-o în revista Renașterea (Organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului și Clujului), Nr. 26, din 29 iunie 1930, vorbește despre parastasul pentru martirii din Beliș, oficiat de episcopul Nicolae Ivan în ziua de duminică, 22 iunie, a acelui an, în prezența a peste trei mii de oameni veniți din toate satele din jur.

„În multiplele preocupări de ordin bisericesc și administrativ, Preasfinția Sa Episcopul nostru Nicolae Ivan și-a adus aminte și și-a făcut răgaz pentru comemorarea celor 45 martiri ai timpului de revoluție din 1918, din Beliș (Bălcești) omorâți și apoi arși de garda sălbaticilor lui Urmanczy. Preasfinția Sa exprimându-și dorința de a săvârși un parastas pentru odihna sufletelor acestor martiri, harnicul nostru protopop Aurel Muntean din Huedin a organizat o adevărată serbare din acest prilej (…)” – scrie Renașterea.

După ce relatează vizita pe care episcopul a făcut-o sâmbătă, 21 iunie, parohiilor Dumbrava, Păniceni, Mănăstireni, Văleni, Călata și Călățele, autorul articolului descrie drumul din Călățele spre Beliș. „De aici am intrat în munți pe un drum neîngrijit, pe care moții noștri fac transporturi grele de scânduri. Cu aceasta își mai câștigă unii pâinea de toate zilele, și autoritățile ar avea obligațiunea să le întrețină în formă practicabilă drumurile, căci piatră este destulă, numai trebuie sfărâmată și așezată. Dl prefect al județului – care încă a străbătut acest drum -, credem că va și face demersuri pentru repararea lui, mai ales că-i drum județean. Deodată cu repararea va dispune să se pună parapete la toate marginile prăpăstioase de drum, îndeosebi la cele de deasupra Belișului, unde dacă ar scăpa vreo căruță, nu s-ar putea opri până în Someș (…)”.

Belișul este descris ca fiind „mai mult un cătun, decât o comună, compus din câteva case, unele în grupuri compacte, altele răslețite pe marginea celor trei văi ce se întâlnesc aici, revărsându-se în Someș. Centrul e cuprins de depozitele de butuci și stațiunea de transport pe funicular a fabricii Groedel din Călățele. La vale, pe cursul Someșului, e întâi fabrica de cherestea D. Munteanu, apoi Ocolul silvic, învecinat de o insulă împădurită și o coastă extinsă, acoperită cu cea mai frumoasă pădure de brad. În față, cum vii dinspre Călățele, pe un platou ridicat se răsfață falnicul castel al lui Urmanczy, azi pustiu și nelocuit, iar în coasta platoului, biserica castelului, azi devenită biserică ortodoxă”.

„În spatele castelului, înainte vreme era o pădure de brazi tot așa de frumoasă ca și cea de lângă Ocolul silvic, azi e tăietură neîmpădurită. Ca să-și apere castelul și pădurile, Ioan Urmânczy, la izbucnirea revoluției din 1918, a cerut fratelui său Nândor, atunci deputat, o companie de soldați. La un apel al deputatului s-a adunat o ceată de gardiști, ofițeri și soldați mercenari și au venit la Beliș. Plini de cea mai sălbatică ură contra românilor dornici de libertate, fără a ști dacă armeanul lor Urmanczy maghiarizat – abia de o generație – a suferit sau nu vreo pagubă, s-au năpustit cu moarte asupra tuturor românilor ce le-au ieșit în cale. Pe cine au întâlnit au împușcat fără nici o vorbă sau judecată. Până ce oamenii au dat de veste refugiindu-se în păduri, 45 de inși – între ei două femei – din Giurcuța, Beliș, Arada, Mănăștur, Mărișel etc. au fost împușcați și apoi vreo 34 – unii încă în agonie – au fost aruncați în foc ca să ardă, ceilalți 11 au fost înmormântați de rudele lor. Cenușa și osemintele rămase au fost înmormântate pe locul rugului, în stânga drumului, loc azi însemnat cu o cruce mare de lemn și un mormânt bine îngrijit și îngrădit” – scrie publicația amintită.

În 22 iunie 1930, „în biserica neîncăpătoare pentru marea mulțime de credincioși”, după ce a fost sfințită de episcopul Nicolae Ivan, asistat de o seamă de protoierei și preoți, se săvârșește „o înălțătoare Sfântă Liturghie, cu răspunsuri date de corul Academiei teologice, sub conducerea prof. dr. V. Petrașcu”, urmată de „servirea parastasului pentru cei morți, căci începând o ploaie torențială, nu s-a putut merge la mormânt” – scrie revista Renașterea. Aceeași publicație consemnează și cuvântarea rostită de episcop la sfârșitul parastasului: „Spre sfârșitul anului 1918 – spune episcopul Nicolae Ivan -, o parte din țara noastră trăia într-o groază nemaipomenită (…). Mulți dintre fruntașii românilor au fost condamnați la moarte, iar unii din ei chiar omorâți în mod mișelesc de gardele maghiare. Între județele terorizate de garde a fost și județul Cluj, și sălbăticia desfășurată de ele a culminat aici, la Beliș. Proprietari străini și de neam și de locuri s-au înstăpânit mai înainte în aceste ținuturi, pe pământ, pășuni, păduri, ape, chiar și pe aer, încât bieții români erau siliți să trăiască în adevărată iobăgie (…). Când s-au ivit zorii libertății pentru care a înnebunit Iancu, au murit Horia, Cloșca și Crișan cu soții lor, a trebuit să se mai aducă o ultimă jertfă a celor 45 de nevinovați împușcați mișelește de banda de fiare sălbatice, de tigri maghiari ai lui Urmanczy, apoi arși pe rug, unii chiar înainte de a-și fi dat ultima răsuflare. Ca arhiereu, de mult doream să-mi împlinesc o datorință față de acești mucenici ai neamului. (…) Ei au murit fiindcă au fost români și foștii stăpânitori voiau să rămână și pe mai departe stăpâni peste codrii și pământul nostru, ca storcându-le bogăția, să poată trăi în belșug și desfrânare. Criminalul a fost armeanul Urmanczy, pe care nu-l mustră conștiința pentru înzecita crimă săvârșită asupra unor oameni nevinovați”.

Episcopul și-a exprimat apoi dorința de a cunoaște pe toți cei rămași orfani sau văduve, spre a  le putea veni în ajutor, adăugând că „se cade să fie răsplătită și cinstită o astfel de jertfă, atât pentru generațiile de acum, ca și pentru cele viitoare”.

În același număr din 29 iunie 1930, revista Renașterea publică și lista celor arși pe rug la Beliș, în noiembrie 1918: Sirnion Mihuț Poștaș, Nicolae Bâlc a Luchi – din Beliș; Dumitru Tripon I. Nicolae, Ioan Bâlc a Lichi, Gheorghe Mihuț a Vili, Pasc Popa a Tocuțului – toți din Giurcuța de Jos; Varvara Pota, din Giurcuța de Sus; Ioan Vlaic, Gheorghe Mariș, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Lazar Savu, Ioan Lazar, Francisc Muller – din Mărișel; Gavril Dreve Rotoș, Ion Dreve, Ioan Michile, Gavrila Vasăr, Petru Coalo, Onuț Morar Misaroș, Ioan Goia, Ioan Nistor – din Mănășturul românesc; Lazar Dumitru lui Dumitru Minaș, Gheorghe Neag lui Gh. Jujui, Rafila Oneț I. Ispas a Petrușii, Savul Neag a Luchi, Ioan Neag Tolan, Nicolae Radac lui Ioan, Dumitru Nicola, Dumitru Giurgiu a Nichi Curtului, Petru Todea, Ana Todea, Santioana Stan – toți din Arada.

Împușcați și arși pe rug, unii chiar înainte de a-și fi dat ultima suflare, pentru ca „din cenușa lor să se plămădească România tuturor românilor”.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie