COLEGIUL NAŢIONAL „E. RACOVIŢĂ” îşi recompensează premianţii

În spatele oricărui tip de performanţă stă, dincolo de talent sau inspiraţie, o doză considerabilă de efort susţinut şi orientat nu doar spre rezultate cuantificabile, ci mai ales spre evoluţia intelectuală. Cu alte cuvinte, având în vedere volumul de muncă necesar pentru a ajunge premiant sau olimpic, motivaţia trebuie să provină din pasiune, curiozitate şi din dorinţa de a fi racordaţi la lume: la trecut şi la prezent, la ştiinţă şi la artă, la descoperiri şi dileme. De aceea, în fiecare an, performanţele academice ale elevilor de la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” sunt recompensate printr-o excursie care să potenţeze tocmai entuziasmul permanent în faţa cunoaşterii. Vara aceasta, destinaţia noastră a fost Toscana, un spaţiu din care curiozitatea se poate înfrupta la nesfârşit, explorând istoria şi bogăţia artistică a oraşelor, dar şi sentimentul de familiaritate ce caracterizează amiezile petrecute pe străduţe medievale.

Excursia a avut loc pe fundalul rezultatelor remarcabile obţinute de elevi în acest an şcolar. Ocupând prima poziţie în clasamentul naţional al mediilor obţinute la examenul de bacalaureat, precum şi patru medii de 10, Colegiul Racoviţă a confirmat teza pe care îşi bazează renumele: colaborarea dintre elevi şi profesori, alimentată de pasiune atent cultivată, poate produce efecte care ne întrec aşteptările. Cei 65 de olimpici naţionali — dintre care trei admişi chiar în loturile pentru faza internaţională — şi medaliile câştigate la competiţiile internaţionale de biologie desfăşurate vara aceasta demonstrează eficienţa acestei reţete. Mai mult, există în continuare o deschidere deplină faţă de activităţile din cadrul şcolii, care nu ne pregătesc doar pentru examene, ci ne ajută şi să ne formăm în plan intelectual şi artistic: teatru, sesiunea de comunicări ştiinţifice, dezbateri academice, concursuri de oratorie în limba engleză, revista şcolii sau concursuri de lectură şi cultură generală. Toate acestea fac ca liceul să reprezinte un mediu în care fiecare poate găsi spaţiul cultivării propriilor aptitudini.

***

După o călătorie plină de anticipaţie (din cauza nerăbdării, bineînţeles, dar şi a picioarelor ce deveniseră anexe adormite şi disfuncţionale), am ajuns în Montecatini, orăşelul somnoros care avea să ne fie gazdă în următoarele zile. Printre cafenele, statui şi librării, ne-am învârtit şi fotografiat cu acelaşi aer degajat pe care ni-l produce Clujul. În aerul cald al serii petrecute la micile terase de pe străzile pietruite, drumul lung şi obositor a făcut ca plăcerea mult-aşeptată a mâncării italieneşti să ni se pară cu atât mai binemeritată.

Era doar pregătirea pentru vizita în Lucca şi Pisa, care ne-a ocupat în întregime următoarea zi. Lucca este, fără îndoială, ceea ce cărţile de turism ar numi, rezumându-se la clişee, un loc viu şi încântător. Pentru noi, centrul istoric al oraşului a fost, printre altele, o incursiune în peisajul urban al Toscanei, pe care turiştii din lumea întreagă ard de nerăbdare să-l cunoască: un oraş vârât, parcă, între dealurile ce-l înconjoară, învăluite în depărtare într-o ceaţă albastră; o aglomeraţie de acoperişuri din ţiglă cărămizie, clădiri înalte, care te îndeamnă mereu să priveşti în sus, cu balcoane mici, înţesate de ghivece de flori; străzi cu un singur sens, înghesuite; şi peste tot, locul îţi inspiră cordialitate, te primeşte cu familiaritate într-un spaţiu intim (inspirat de imaginea fascinantă a localnicilor pe care toposul parcă i-a schimbat: nu se grăbesc niciunde, sunt conştienţi de atracţia irezistibilă a spaţiului pe care-l populează şi te invită să-l descoperi, să devii parte din el. Sunt cuprinşi de aceeaşi magie care înfrumuseţează Lucca şi aerul ameţitor le-a gravat căldura pe chip.) Într-adevăr, străzile înguste adăpostesc atât mici afaceri de familie, care dau mărturie despre viaţa ascunsă a localnicilor, cât şi biserici medievale. Dintre ele, catedrala San Martino se impune prin faţada ornamentată cu marmură de diverse culori. Am aflat că înălţimea turnului ataşat propriei locuinţe era, pe vremuri, o dovadă de superioritate socială şi am urcat cele 225 de trepte din Torre Guinigi pentru a ajunge la grădina aşezată în vârf şi pentru a fotografia oraşul plin de cupole şi turnuri-concurente. În lupta pentru supremaţie arhitectonică, se vădeşte năzuinţa de a supune natura însăşi. Cum poţi eclipsa turnuri care năzuiesc să atingă norii altfel decât suspendând arborii, scoţându-i din pământ şi înălţându-i la cer? Astfel încât dintre măreţia Domului din Pisa, în care am ajuns câteva ore mai târziu, trecând prin umbra turnului pe care turiştii se înghesuiau să îl sprijine demonstrativ în poze, şi forfota micilor pieţe din oraşul lui Puccini, am fost tentaţi să alegem cotloanele din Lucca.

Timpul dedicat Mării Tireniene poate fi descris doar ca o colecţie de tablouri foarte diferite: boboci din clasele de gimnaziu, încercând să se aventureze în larg fără a fi observaţi (dar au fost, întotdeauna au fost); aceiaşi boboci cuprinşi de extaz sub soarele mediteranean, crezând că o cantitate cât un bob de mazăre de cremă pentru protecţie solară îi va proteja cu o putere herculeană (nu a fost aşa); cititori de cursă lungă, ce au preferat umbrelele, plaja vastă din Marina di Pisa şi cărţile îngrămădite în genţi, alături de prosoape; absolvenţi care citeau de trei ori acelaşi paragraf sau gândeau de trei ori acelaşi gând, fiindcă e în general dificil să te concentrezi când aştepţi rezultatele de la bacalaureat. Dar totul e bine când se termină cu bine. Şi când te poţi recompensa cu o cafea (paradoxal) pentru toată agitaţia dimineţii.

Florenţa este mereu impresionantă, chiar dacă nu o întâlneşti pentru prima dată. Dincolo de marea de turişti şi de comerţul care invadează străzile, rămâne moştenirea consistentă a familiei Medici şi a unei istorii dense. Domul lui Bruneleschi, sculpturile lui Michelangelo din Capela Medici, Ponte Vecchio şi Palatul Pitti formează un traseu prin arhitectura oraşului, dar şi prin perioada lui de glorie. L-am parcurs într-un tur de forţă, ajungând în repetate rânduri la concluzia că Florenţa merită explorată în detaliu.

Ultima noastră oprire, Ljubljana, ne-a luat prin surprindere: centrul vechi al capitalei pare extras din ilustratele expuse în târgul turistic. Atmosfera oraşului, fie că vorbim despre catedrala catolică sau despre zona pietonală înţesată de mici magazine şi cafenele, este mai degrabă cea a unei duminici petrecute în tihnă. „Capitală verde” în 2016, Ljubljana respiră şi trăieşte conform titlului pe care Comisia Europeană i l-a acordat. Oraşul te invită să-l iei la pas şi să-i cercetezi consistenta moştenire culturală şi istorică, oferindu-ţi în acelaşi timp răgazul şi liniştea pe care puţine capitale europene le mai pot propune. Centru universitar, Ljubljana e expresia îmbinării nemaipomenite dintre o istorie lungă (martor este Castelul ce tronează deasupra oraşului) şi însufleţirea tinerilor studenţi, trădaţi în timpul verii de cafenelele cu atitudine din centru. După ce am lenevit pe malul Ljubljanicei, ne-am cumpărat caiete cu pisici şi ne-am pregătit rezervele de răbdare pentru drumul de întoarcere. Am pornit spre casă cu sentimentul că am descoperit încă un oraş european pe care îl ignoraserăm până atunci. Şi, ca în fiecare an, am aşteptat să înceapă concursul tradiţional de cultură generală, în care se manifestă atât ambiţia unor copii foarte energici, cât şi cunoştinţele lor neaşteptate, unele provenite din domenii de nişă şi spaţii culturale exotice. Încheiem acest articol cu mulţumiri adresate conducerii şcolii, profesorilor însoţitori şi agenţiei Itar (reprezentate de doamna Flori, o prezenţă constantă în călătoriile racoviţiştilor). Nu pentru că ar fi o convenţie, ci fiindcă suntem sincer recunoscători pentru modul original în care suntem recompensaţi şi încurajaţi să evităm cu orice preţ ignoranţa.

CRONICAR RACOVIŢIST

Articole din aceeasi categorie