Cine îşi mai aduce aminte de scriitori?

Cam nimeni. Şi în acest an, Ziua Mondială a Scriitorilor a trecut aproape neobservată – doar câteva filiale ale Uniunii Scriitorilor au marcat cât de cât evenimentul, dar asta mai degrabă într-un cadru intim – aşa că data de 3 martie este încă departe de a intra conştiinţa publică. Şi nici nu e de mirare, avînd în vedere că, în urmă cu vreo doi – trei ani nici măcar scriitorii nu prea ştiau de eveniment, asta ca să nu mai vorbim de cei mai puţin interesaţi de fenomenul literar. De altfel, de o vreme încoace, scriitorii români par a fi intrat într-un con de umbră, un nume sau altul ieşind din uitare mai mult cu ocazia scandalurilor ce nu par a se mai sfârşi în cadrul Uniunii decât în legătură cu un succes de librărie sau altul. Care, fie vorba între noi, nici nu prea există.

Dar asta nu fiindcă scriitorii şi-ar fi luat vacanţă. Dimpotrivă, sintagma “românul s-a născut poet” pare a-şi găsi tot mai multă acoperire în zilele noastre, în pofida situaţiei precare a breslei. De scris se scrie, mai prost sau mai bine, însă cu certitudine mult. Se scrie cu un soi de înverşunare, se scrie în draci, chestie inexplicabilă dacă privim lucrurile din punct de vedere strict financiar. Căci, cei mai mulţi scriitori români câştigă infim sau chiar nimic de pe urma acestei activităţi, cele câteva excepţii – cum ar fi Eugen Ovidiu Chirovici, care a “spart” box-office-ul european cu ultimul său roman – nefăcând altceva decât să confirme regula. Este absolut fascinant cum o mulţime de persoane cu pretenţii literare (justificate sau nu) şi chiar nume consacrate se înghesuie să dea de lucru tipografilor, librarilor şi editorilor, fără a avea nici un beneficiu palpabil. Ba chiar scoţând bani din buzunarul propriu pentru asta. Nu am date statistice – de altfel nici nu cred că cineva s-a obosit să calculeze sau măcar să estimeze un procent – dar aş băga mâna în foc că binişor peste jumătate dintre titlurile care apar într-un an sunt finanţate strict de autori. Majoritatea editurilor din asta trăiesc, din banii autorilor, iar de câştigat câştigă şi tipografiile şi librăriile, numai persoana al cărui nume apare pe copertă, nu. De multe ori – aş fi tentat să spun că în majoritatea covârşitoare a acestor cazuri – costurile nici măcar nu sunt recuperate, chiar dacă autorul se străduie să-şi vândă singur producţia.

Nici autorii cât de cât cunoscuţi, cu mai multe titluri în CV, nu o duc mai bine. În pofida contractelor semnate cu editurile, în baza cărora ar trebui să primească un procent din vânzări (“stas”-ul pare a fi 8%) cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu cîteva exemplare gratuite din propria carte, pe care le împart apoi prietenilor or le trimit revistelor literare, în speranţa că cineva doar – doar i-o băga în seamă. Iar editurile nu prea se înghesuie să facă publicitate unui titlu sau altuia, aşa că în Cluj nu se prea ştie ce se scrie în Timişoara, iar cititorii din Iaşi nu au habar de autorii din Craiova sau Constanţa. Evident, cei mai mulţi scriitori au cu totul şi cu totul alte surse de venit decît cele din cărţi, iar cei care trăiesc doar din scris probabil că pot fi număraţi pe degete.

Iar situaţia nu pare a da semne de îmbunătăţire, dimpotrivă. Acum – şi probabil că aşa va fi şi în viitorul apropiat – România este departe de a avea o “industrie” literară, aşa cum ea există prin alte părţi ale lumii, iar autorii noştri vor continua să scrie mai mult din pasiune decât pentru bani. Măcar pentru asta ar trebui să le mulţumim.

Viorel DĂDULESCU

Articole din aceeasi categorie