Ce știm despre ispita Emausului?

Cu Săptămâna Luminată ar părea că se pune punct Paştilor de anul acesta, că se epuizează prezentarea aparițiilor Celui Înviat, culminând cu episodul ce-l are ca protagonist pe apostolul Toma în Duminica succesivă celei a Învierii. Dar încetarea relatării aparițiilor nu poate echivala cu ștergerea sau dispariția unei Prezențe. Căci Isus a promis prezența Sa alături de noi, în fiecare zi, până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Ce bine se potrivește întâmplarea despre ucenicii de pe drumul Emausului cu viața noastră personală, cu ziua începând cu care, încheindu-se „zilele de Pasti”, se reintră în ritmul obișnuit, de rutină, al zilelor de dinainte de Post și de Paști…! E drumul care lasă în urmă Ierusalimul și ne poartă înapoi, la viața de dinainte.

Două persoane pășesc împreună, triste, abătute, par a nu avea nicio țintă, deși urmează drumul…, au pierdut totul, au pierdut sensul și toate s-au năruit, devenind acum nimic…, un nimic ce-i duce la cele dinainte de a-L fi cunoscut pe Cristos. Au pornit în doi, dar pe drum au devenit trei, fără ca ei să-și dea seama, căci au ochi să-l vadă, să-l recunoască pe al treilea… Se întâmplă aceasta și cu noi, ori de câte ori, reintrați în iureșul zilei, fără lumină, dezamăgiți, copleșiți de nereușite, de răutatea celorlalți, de incoerența noastră sau de slăbiciunile proprii, ne punem ochelarii de cal și nu ne mai dăm seama că, în toate ale noastre, Isus pășește alături de noi.

Nu e de mirare că nu-L recunosc, pentru că Isus nu a înviat spre… înapoi, spre viața de dinainte, ci spre înainte, spre o viață nouă. Persoana e aceeași, dar starea s-a schimbat: nu mai trăiește după trup, ci după Spirit. Aceeași situație, cu nuanțe diferite, s-a petrecut în dimineața învierii și cu Maria, care nu L-a recunoscut pe Isus, luându-L drept grădinar. Aceasta pentru că ochii privesc spre Domnul din prisma vieții de dinainte, osteniți, dezamăgiți, renunțând la efortul de a-L privi așa cum El ni se arată azi, nu cum ne-am obișnuit să pretindem, căci costă să-L recunoaștem zilnic pe Domnul. De aceea ne cere mai mult timp obișnuirea cu Isus înviat decât cu cel suferind, adică sunt 40 de zile de Post și 50 (!) de zile de înviere…

E o evanghelie parcă anume pentru noi, căci starea noastră de spirit, de multe ori, se aseamănă cu a celor doi ucenici când se îndepărtează de Ierusalim. Există un Cleopa ascuns în fiecare dintre noi. Ne vedem reabsorbiți în opacitatea rutinei zilnice…, așteptând deja alte Paști. Pentru că, putând face din nou cele la care am renunțat în Post, lumina și bucuria prezenței Domnului înviat trec în planul secund. Rugăciunea a redevenit o greutate, relațiile cu cei din jur parcă sunt iarăși în urcuș, pentru că s-a încheiat perioada în care am fost mai buni…, frica și ispitele pe care le credeam depășite pentru totdeauna reapar mai puternice decât înainte. Tentația noastră, atunci, e cea a ucenicilor din Emaus: de a ne întoarce „acasă”, la trăirea credinței de cândva…, de formă, de lege, de nepracticanți, de neiubitori de Domnul. Mai rău: dacă i-am acordat cumva Domnului vreun credit și acum  ne confruntăm iar cu un eșec, cu căderile, cu lenea, ne vine ispita să-i invidiem pe cei cărora nu le pasă de voia Domnului și să tânjim după o credință doar de Paști, nu de zi cu zi. Ca și când altcineva L-ar putea iubi pe Domnul în locul nostru. Spus altfel, întoarcerea spatelui spre Ierusalim și revenirea spre Emaus este… fuga de răstignit, de cruce. Ce des ne vine să spunem: „iarăși crucea, suferința, singurătatea, boala, după cât am postit, după câte acatiste, novene și pomeni! tot bolnav și refuzat sunt, ajunge, nu e drept, mă întorc la ale mele, la Emaus, să-mi caut pe altcineva, mai recunoscător, care să mă răsplătească mai bine și mai repede… mă duc să-mi caut un înviat care să mă scutească de orice cruce viitoare”. Și așa, pe negândite, iarăși uit că nu există înviere fără cruce… După osanalele de o clipă de la Ierusalim, a venit crucea care a spulberat visul de a putea fi în preajma unuia puternic…

Și atunci, ce aduce învierea? Aduce privirea care recunoaște Prezența lui Isus în viața de rutină de zi cu zi, care înmoaie inima și o face să ardă la auzirea Cuvântului și nu să mai împietrească de frică; aduce puterea de a spune că moartea face parte din Înviere și că pot vedea în orice cruce învierea, cu condiția să fiu cu Isus (nu e valabil doar banalul „nu exista trandafiri fără spini”, ci, „împreună cu Isus, nu există spini fără trandafiri, nu există suferință fără rod”).

Spun ucenicii pe drumul Emausului: Noi speram… – cuvinte ce vădesc o credință dezamăgită, în criză. Am crezut, am urmat, am sperat… dar acum totul s-a sfârșit. Până și Isus din Nazaret care se dovedise a fi profet puternic în cuvinte și fapte, a eșuat și noi am rămas dezamăgiți.

Dovada că Învierea nu a trecut ca un eveniment efemer, rămânând să ne reîntâlnim poate abia la anul, e răspunsul nostru zilnic întrebării pe care, tainic, ne-o adresează Isus Cel viu fiecăruia: „Când vorbești despre Mine, când te gândești la Mine, la ce timp o faci: la trecut, ca la unul care cândva am fost ceva sau cineva pentru tine? La viitor, ca la unul cu care inevitabil, într-un fel sau altul, te vei întâlni? La condițional, ca la unul căruia, dacă ți se vor aranja anumite conjuncturi prielnice sau ți se vor împlini anumite pretenții, vei binevoi să-Mi acorzi o șansă?”. Căci prezența lui Cristos alături de noi nu e în funcție de emoțiile momentului, ci de credință și iubire. Isus nu e mai prezent când am simțiri mai speciale și emoții mai tari, și nu e mai puțin prezent dacă acestea lipsesc. Iar El, la rândul Său, adaugă: „Eu sunt mereu prezent lângă tine, ajunge să-ți dai seama că Eu sunt”.

Pr. Cristian LANGA

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *