Anteproiectele Constituției din 1923 și definirea identității naționale

Noul context creat de realizarea Marii Uniri din 1918, prin înglobarea în statul român a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, a determinat necesitatea adoptării unei noi legi fundamentale, întrucât Constituția din 1866, deși una modernă pentru perioada când a fost adoptată, nu mai răspundea în totalitate nevoilor tot mai diverse ale statului român întregit. Adoptarea noii Constituții s-a realizat ca urmare a dezbaterilor desfășurate atât în Parlament, cât și în spațiul public.

De exemplu, Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti, a organizat, între 18 decembrie 1921 și 4 iunie 1922, o serie de 23 de prelegeri pe această temă, susținute de personalități ale vremii, precum Nicolae Iorga, Vintilă Brătianu, Virgil Madgearu, Ion Nistor sau Dimitrie Gusti. Prelegerile dezbăteau încorporarea tradițiilor din domeniul constituțional, principiul democratic, rolul cultural al Constituției. Intelectualii considerau elaborarea noii Constituții ca fiind imperativă, reprezentând un răspuns necesar la transformarea statului și a societății românești.

Cu toate acestea, partidele politice au avut rolul decisiv în impunerea proiectelor. În primii ani de după realizarea Unirii, au fost elaborate patru anteproiecte de constituție: două dintre acestea au fost publicate în anul 1921 și aparțin lui Romul Boilă, reprezentant al Partidului Național Român din Transilvania, respectiv Cercului de Studii al Partidului Național-Liberal, cu o argumentare oferită de D. Ioanițescu. În anul 1922, au mai fost publicate două, cel al profesorului bucovinean de drept, Constantin Berariu, și proiectul Secției de Studii a Partidului Țărănesc, având o expunere de motive realizată de Constantin Stere, care, în fapt, reprezintă perspectiva Basarabiei.

Expunerile de motive

Pentru înțelegerea modului în care anteproiectele au fost concepute, fiecare este deschis printr-o expunere de motive.

De pildă, D. Ioanițescu pornește de la premisa că necesitatea unei legi fundamentale aplicabile întregului teritoriu al României este determinată de nevoia unei politici unitare de stat, cu un caracter național, din cauza „forțelor centrifuge” din teritoriile alipite în 1918. Dorind să sublinieze încă de la început caracterul liberal al proiectului, dar totodată cu scopul de a răspunde provocărilor determinate de afirmare bolșevismului în Europa, este afirmată fără echivoc ideea că la baza construcției noului stat român este eliminată ideea dictaturii proletare sau a luptei de clasă. Subliniind de aceleași chestiuni internaționale de care statul român trebuie să țină cont, în acord cu tratatele semnate după Conferința de Pace de la Paris, noua Constituție, care marchează consolidarea națională, va exclude asuprirea minorităților, așa cum a fost cazul altor state, unde „o minoritate etnică tiraniza restul populației” și va institui un regim de dreptate față de minorități. Există, totuși, o idee importantă pe care politicianul liberal a evocat-o, aceea a nevoii pentru o parte a minorităților de a se adapta treptat formelor vieții pur românești. Simultan, caracterul național al statului va trebui să fie dublat de cel democratic, iar populația să fie încurajată să participe la mersul și progresul țării, liberalii fiind conștienți că în anumite teritorii, dacă nu s-ar aplica votul universal, sistemul vechi bazat pe cens și proprietate ar da, de fapt, în acele ținuturi, conducerea politică în mâna minorităților străine.

Romul Boilă, deși apropiat al Partidului Național Român din Transilvania, își asumă anteproiectul de Constituție, iar în expunerea succintă de motive evidențiază că proiectul conține argumente și păreri personale. În ce privește necesitatea unei noi legi fundamentale, politicianul transilvănean are în vedere mai puțin argumentele externe, ci mai degrabă problemele care țin de funcționarea statului român. Astfel, el arată că vechea constituție, adoptată în 1866 și modificată în câteva rânduri, constituțiile statelor sub al căror regim au trăit provinciile unite, hotărârile de unire a diferitelor provincii și tratatele internaționale, sunt izvoare bogate pentru a da o Constituție potrivită Statului român întregit. Boilă nu face abstracție de celelalte proiecte care au fost publicate, arătând că este de acord, de exemplu, cu măsurile privind controlul banului public din proiectul liberal, pe care le-a preluat, dar este în dezacord cu majoritatea chestiunilor referitoare la organizarea statului.

Constantin Berariu motivează necesitatea unei noi constituții referindu-se la toate transformările care au avut loc în jumătatea de secol care s-a scurs după anul 1866. Acesta oferă câteva exemple edificatoare: constituția nu prevedea dreptul conducătorului statului de a declara război sau de a încheia pace, întrucât România și-a obținut independența abia în 1877. Apoi, după Unirea din 1918, autoritățile din Bucovina aplicau cenzura presei, așa cum era prevăzut în legile austriece, în timp ce în Transilvania și Bucovina funcționează decrete lege care prevăd alegerea deputaților prin sistemul majoritar, deși constituția în vigoare prevedere reprezentarea proporțională. Berariu admite că normele generale ale proiectului său coincid cu cele publicate anterior, adică cel Liberal și cel redactat de Boilă, dar diferă în privința organizării statului. Astfel, cele două elemente care stau la baza construcției proiectului de constituție sunt „principiul democratic temperat” și „principiul monarhic tradițional”. Profesorul de drept din Bucovina propune o viziune interesantă asupra separației puterilor în stat, pe care o înlocuiește cu „principiul diversificării organice în exercițiu suveranității”, ceea ce presupune o colaborare mai armonioasă a elementelor care compun viața de stat: rege, parlament, miniștri, administrație publică centrală și locală etc.

Expunerea de motive elaborată de Constantin Stere se evidențiază între cele patru analizate, întrucât pune în discuție elemente de țin de filosofie, drept, istorie etc. Stere aduce în sprijinul ideii că noua constituție poate fi votată doar de o adunare aleasă de întreaga națiune argumentele de filosofie a dreptului, care au precedat chiar Revoluția Franceză, amintind de concepțiile lui Vattel și Rousseau privind raporturile dintre „națiune” și „suveranitate”. Pentru Stere este importantă definirea „națiunii” în sens juridic, astfel că apelează la argumente pornind de la Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, principiul suveranității naționale britanice, transpusă în ideea de „self-government” etc.

În ceea ce privește statutul României și condițiile în care poate fi adoptată o nouă lege fundamentală, Stere are în vedere că România este „membru originar” al Societății Națiunilor, astfel încât trebuie să aibă în vedere că „întreg edificiul ei politic urmează să fie zidit pe temelia acestor principii.” Mai mult, angajamentele asumate prin Pactul Națiunilor, tratatele de la Saint Germain sau Versailles pot fi văzute aproape ca „îndatoriri speciale”. Din această cauză, pe de-o parte asigurarea unor drepturi egale pentru toate minoritățile etnice și confesionale, respectiv înscrierea acestora în textul constituțiilor sunt idei general valabile, pe de altă parte, „națiunile tinere”, constituite după Primul Război Mondial, au obligația ca aceste prevederi „să constituie obligațiuni de interes internațional, și să fie puse sub garanția Societății Națiunilor”. Condițiile speciale impuse României sunt întărite și prin preambulul Tratatului de la Saint Germain, care prevede că: „semnătura Marilor Puteri pentru sporirile însemnate teritoriale, care au rezultat din unirea provinciilor românești, este condiționată de obligațiunea României de a se guverna ca o națiune liberă, sub garanția Societății Națiunilor…” Adoptă o poziție similară cu cea a lui Romul Boilă, referindu-se la expunerea sa de motive, în care subliniază că există o diferență între suveranitatea națională a României întregite și viața de stat a vechiului regat. Argumentul pentru o constituantă aleasă pe baza votului universal sunt și actele Unirii de la Alba Iulia și Chișinău, care au cerut acest lucru. În privința caracterului anteproiectului de Constituție propus de Partidul Țărănesc, Stere evidențiază trei idei esențiale: 1. există temeri privind impunerea unui proiect al unui partid, admițând că proiectul PȚ este imposibil să fie impus în întregime ca lege fundamentală a țării, la fel ca unanimitatea tuturor partidelor; 2. admite că legea fundamentală din 1866 a fost una dintre cele mai moderne ale Europei, enunțând principii precum libertățile și drepturile individuale, descentralizarea administrativă și independența comunală, dar ele nu au fost urmate de măsuri și garanții reale pentru respectarea lor, iar noua constituție trebuie să ofere aceste garanții; 3. în elaborarea proiectului s-a ținut cont de constituțiile moderne și de celelalte trei anteproiecte publicate.

Teritoriul României și definirea identității naționale

Trei dintre proiecte proclamă în partea de început indivizibilitatea, respectiv caracterul unitar și inalienabil al statului român. Excepția este anteproiectul lui Romul Boilă, care a omis această mențiune, considerând că ideea statului român unitar era inclusă în principiul indivizibilității. În plus, înstrăinarea de teritoriu, rectificarea sau schimbarea limitelor Statului nu se poate face decât în modul hotărât pentru revizuirea Constituției, iar pe teritoriul Statului nu se pot stabili colonii de neam străin, decât în virtutea unei legilor. Există și câteva diferențe: Proiectul liberal, la art.1 menționează că albastru, galben și roșu sunt culorile statului român, care are capitala la București. În plus, proclamă încă de la articolul 3 idee că „puterile statului emană de la națiune care nu le poate exercita decât numai prin delegație”, ceea ce afirmă caracterul liberal al Constituției.

În privința celei de-a doua componente, aceea a identității naționale, înainte de a prezenta drepturile și obligațiile românilor, Romul Boilă definește componența „populației statului”, formată din cetățenii români și străini aflați pe teritoriul României”, un articol nou, care nu se regăsește în Constituția din 1866. Mai departe, Cap. I. Despre cetățenii români, dezbate problematici precum dobândirea, pierderea sau redobândirea calității de cetățean român. Între mențiunile care se evidențiază sunt cele referitoare la primirea cetățeniei române în urma încorporării de noi teritorii sau în baza unor tratate internaționale, prin transpunerea acestora în cadrul Constituției revizuite. Pierderea calității de cetățean român este abordată în 5 articole și include: „dacă un cetățean român dobândește o cetățenie străină prin naturalizare”, „intrarea în serviciul unui stat străin, fără autorizația guvernului român”, „supunere la protecțiunea unui stat străin”, „cetățeana română căsătorită cu un cetățean străin”, „copiii naturali legitimați prin căsătoria cetățenei române cu un cetățean străin”. În total, despre calitatea de cetățean român se discută în 16 articole, spre deosebire de proiectul liberal, cu 6 articole, niciunul nou față de constituția anterioară, cu prevederi mult mai generale și multe lăsate în seamă lămuririi în corpurile legiuitoare.

Constantin Berariu identifică elementele care lipsesc din proiectele anterioare, așa cum este stema țării, element care, alături de culorile steagului, reprezintă caractere simbolice importante. De asemenea, menționarea capitalei București are rolul de a accentua caracterul unitar al statului român. În cadrul părții introductive, limba română este numită limba oficială a țării, conform prevederilor articolului 8 din Tratatul de la Paris din 9 decembrie 1919. În privința populației, ideile noi propuse de omul de drept bucovinean se referă la definirea „națiunii politice române” ca fiind totalitatea cetățenilor români, în timp ce categoria străinilor este compusă din străini, membri ai altui stat, și apolizi, care nu aparțin vreunui alt stat. Din perspectiva sa, în chestiunea populației statului, Proiectul liberal este lacunar, iar cel al lui Boilă acoperă aceste probleme doar parțial.

Pe de altă parte, Proiectul Țărănesc subliniază din art. 1 existența a șase provincii istorice, Muntenia, Moldova, Ardealul, Basarabia, Bucovina și Dobrogea, ale căror limite pot fi modificate doar prin revizuirea Constituției. Acestea sunt unități administrativ-teritoriale, împărțite, conforma art. 2, în județe, plăși, comune (sate și cătune). Această delimitare ar trebui să marcheze descentralizarea puterii, fiind administrate de consiliile lor elective, care își aleg organele executive.

Concluzii

Cele patru anteproiecte de constituție elaborate după Primul Război Mondial au cuprins patru orientări diferite. Ele au încercat să inoveze în acord cu ideologia politică asumată, dar în același timp, au menținut principiile generale ale legii fundamentale din 1866. În cele din urmă, s-a impus viziunea liberală. În 1922, odată cu preluarea guvernării de către Ionel Brătianu, a început o perioadă de stabilitate politică, iar Partidul Național Liberal a fost cel responsabil de adoptarea Constituției din 1923, prin care dorea menținerea caracterului centralizat al statului și limitarea posibilităților opoziției de a-i contesta autoritatea. La momentul respectiv, principalele partide din opoziție erau Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, cele două criticând proiectul liberal și militând în favoarea extinderii drepturilor și libertăților individuale, alături de asigurarea accesului la viața politică a tuturor cetățenilor. În cele din urmă, după o dezbatere de 16 zile, a fost adoptat noul act fundamental. Între noutăți se numără: prezentarea României ca stat național, unitar și indivizibil, eliminarea caracterului absolut al proprietății, care devine de „utilitate socială”, introducerea votului universal, direct și obligatoriu pentru bărbații peste 21 de ani, reglementarea statutului bisericilor – Biserica Ortodoxă Română era dominantă în stat, iar Biserica Greco-Catolică era privilegiată în raport cu celelalte culte, apariția Consiliului Legislativ în cadrul Parlamentului, introducerea stării de asediu etc.

Dr. Marius Mureșan

Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca