Bilanţ cu badijonaj pentru suflete

• la taine cu scriitorul Cornel Udrea •

– Foaie verde băţ/ cum a fost anţărţ? ca să întreb… aşa. Şi nu altfel.

– În 2017 mi-am îndeplinit norma biologică, am făcut 70 de ani. Iar ca dramaturg şi scriitor de proză umoristică, chiar dacă sună cam egoist, mi-a mers bine. Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Nord Satu-Mare, Teatrul Cortina din Turnu-Severin, m-au găzduit cu generozitate. Iar Teatrul de revistă Majestic din Ploieşti, cu care am ajuns la a 14-a premieră, mi-a pus în scenă „Don Quijote de la Vrancea”. Un succes! Aş fi vrut să-l aduc şi la Cluj, dar nu s-a putut, pentru că este o corvoadă financiară să deplasezi 58 de oameni şi grămadă de materiale scenice. Am adus în schimb, de ziua mea şi de ziua (cu „Z” mare) mondială a teatrului, ”Ai promis, te rog să mori!”, pus în scenă de Teatrul de Nord din Satu-Mare. O piesă mai ciudată, care mă doare şi acum, pentru că interpretul principal,Vasile Blaga a murit. El şi-a interpretat în această piesă propria moarte. Am crezut că este un blestem, atunci când i-am încredinţat compozitorului Dumitru Lupu de la Constanţa , care a fost proeminenţa Teatrului Fantazio, cupletele dintr-un muzical. M-am oprit un timp, m-am speriat de mâna asta rea pe care am avut-o, sau Destinul care avea ceva cu mine.

– Aţi scos şi două cărţi.

– De umor.

– Serioase, of course, cum zice thailandezul.

– Am continuat în vechea linie de umor cultural, filologic, umorul care nu se adresează chiar oricui şi nici nu este umorul a la „Tanţa şi Costel”, el achizitor de animale la ORACA. Trăim alte timpuri şi este nevoie de un alt timp de umor. Pamfletul, trebuie să spun, mi-a mers deosebit de bine.Ultima apariţie editorială am supraîntitulat-o „Pamfletarium”. Asta ca să n-am necazuri cu dracu’!

– Vă… lucră socialul, văd că.

– Consider că un scriitor nu poate sta deoparte faţă de ceea ce se întâmplă în ţara aceasta. Şi, prin uneltele lui, trebuie să amendeze marile neajunsuri care şubrezesc din temelie fiinţa naţională şi identitatea noastră. Am sentimentul că mergând pe această linie strâmbă şi aiurită, vom ajunge să ne insularizăm înaintea englezilor, să nu mai reprezentăm nimic de încredere pentru Europa şi lumea întreagă. Am ajuns la concluzia că prietenul Cristofor Columb a fost primul PSD-ist, pentru că nu ştie unde merge, de ce merge, dar foloseşte cu râvnă banii contribuabilului. Îmi pare rău pentru tineretul care pleacă masiv, fără să întoarcă capul. Avem pe’afară 15.700 de medici. Nici nu-mi vine să mă gândesc! Din 8 copii, unul se culcă flămând. Avem peste 2000 de sate neelectrificate. Ca să nu mai vorbim de localităţile care nu au canalizare, apă curentă… O ţară de secol XIX, peste care pluteşte un pui de feudalism voios şi un dispreţ generalizat al dictaturii parlamentare. Iată câteva motive pentru care nu pot să stau deoparte. Şi în următoarele producţii literare am să arăt teama că o să ne diluăm, pur şi simplu, ca naţiune şi ca identitate naţională.

– Lumea bună şi subţire nu s-a abţinut şi a comentat ultimul titlu. Vreţi să le desluşiţi ce şi cum?

– Da. Este o adiere de şi din Nicolae Filimon: da! Ciocoii vechi. (Punct). Şi noi? (Semnul întrebării). O interogaţie, mai bine spus. Care aduce contribuţia la întrebarea: Şi noi ce suntem? Ce facem? Pe ciocoi îi cunoaştem. E clasa cea nouă, a îmbogăţiţilor, total nepăsători, extrem de isteţi – nu deştepţi! – isteţi, deci, care au ştiut să profite de toate imperfecţiunile legislative ale acestei ţări, de imperfecţiunile morale ale celor care deţineau diverse chei de la diverse uşi. Şi, iată, ne-am trezit într-un rai al corupţiei, nu mai extinsă pe orizontală decât în alte ţări dar, în orice caz, mult mai vie, mult mai vioaie, şi mult mai inventivă.

– Vine, iată, Crăciunul, numai azi nu-i mâine şi vine şi Revelionul. Şi 2018 cu picioarele în bocanci de gală. Cu sclipici?

– Mă aşteaptă câteva teatre şi un public fidel din ţară unde voi avea premiere. Recoltă bogată, vă asigur. Finele lui ianuarie sau începutul lui februarie va consemna încă o carte de umor: „Cu uşile larg închise” se numeşte şi conţine tot pamflete. Este o carte de umor social, cu prezentarea unor oameni din diverse pături, pleduri şi cearşafuri sociale. Ei sunt plauzibili, ei există şi transcriu agramatisme de gândire şi de existenţă ale acestor fiinţe, de care nu putem să fim indiferenţi, pentru că sunt împreună cu noi, în acelaşi autobuz. Şi glosez pe sindromul kilometrului. „Nu mă duc să votez, pentru că urna e la un km!, „Nu mă duc la părinţi, pentru că stau la 10 km de oraş”, „Nu mă duc nicăieri”, până la urmă. Stau împreună cu mine însumi şi ne simţim bine şi nici nu ne ia calul unui jandarm în picioare, nici nu intrăm în atenţia poliţiştilor sau, ştiu eu, a ANAF-ului. Stăm cuminţi şi nu facem nimic şi din acest motiv se profită de noi. De această amorţeală, care este aproape de un colaps. E păcat! Pentru că vioiciunea în istoria poporului român a salvat multe situaţii şi a impus multe reguli noi. Sper să se întâmple şi acum aşa ceva. Ce am să mai fac? Intenţionez să ducem, împreună cu Sorin Tănase, modulul nostru de spectacol de divertisment, pe care l-am experimentat şi care, iată, merge ca uns. Hălăduim pe la Satu Mare, Şimleu, Agnita, Prejmer şi Braşov. Sigur, mai sunt şi festivalurile de umor din ţară, la care nu renunţ, decât în clipa în care nenea doctoru’ îmi spune să stau frumos acasă şi să fie cineva prin preajmă care să-mi pună tubul cu oxigen. Până atunci, am să merg la aceste festivaluri, aşa cum o fac de peste 40 de ani. Acolo mă întâlnesc şi cu oameni noi, şi cu oameni vechi, dar mai ales cu dorinţa scriitorilor de a se dedica oamenilor şi de a-i face să zâmbească. Foarte important, credeţi-mă! Asta la concurenţă cu alt fel de „umorişti”, care ne întristează, care întristează semenii, îi neliniştesc. Noi, nu facem altceva decât să înveselim lumea, cu glumele noastre, cu cărţile noastre. Mai sunt câteva proiecte, care însă depind de bunăvoinţa financiară a unor potentaţi. Dar, în actualul haos, bine organizat, nu ştiu cine se mai încumetă să mai semneze pentru nişte bani. Am ratat pentru anul viitor, pentru a doua oară, Marele festival de umor internaţional „Riderio”. Am fost la nişte oameni care ştiam că pot şi vor să mă ajute. Nu pot să mişc un deget, mi-am spus. Nu pot semna pentru nişte bani, fără spaima de a fi luat la întrebări! Toată lumea aşteaptă. Ce? Şi pentru ce? Pentru amărâta aia de 100 de lei, pe care a promis-o (şi) Ceauşescu, dintr-un balcon, credea el, salvator? Şi acest program de guvernare vrea să prostească poporul. Dar, să ne amintim, poporul şi atunci, şi acum se arată jignit de nimicnicia ofertei. Amintiri din trecutul viitorului. Şi, întorcându-ne la uneltele umorului, îl aflăm pe Florin Piersic, împlinind 100 de ani, serbarea se ţine la cinematograful care-i poartă numele, La Mărgelatu. Va fi şi un spectacol, „Străin în noapte”, cu nepoata lui Emilia Popescu. Florin, datorită vârstei înaintate, va tăcea în limba franceză, pe care o stăpâneşte la perfecţie. O să vină foarte multă lume, dar cu însoţitori, pentru că nu vor şti, la plecare, unde să meargă. Iar acum, fără glumă, vreau ca această nouă carte, cu alte şi alte amintiri despre viitor, s-o scot la CASA DE EDITURĂ NAPOCA, care ţine şi flacăra vie a… Făcliei. Meritaţi, zău! Pentru că acest cotidian a îmbrăcat un veşmânt elegant şi a construit o giubea culturală de excepţie. Un ziar la cămaşă albă, care trebuie citit, pentru că acolo, în coloanele sale se află viaţa noastră, idealurile noastre, bucuriile şi tristeţile noastre.

– Mulţumesc, maestre!

– Cu tot dragul, pentru dumneavoastră şi clujenii înstăriţi intelectual: Sărbători fericite!

Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie