Tinerețea ca anotimp

Cât de sonore au devenit cuvintele Eclesiastului: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit” (Eccl.3, 1-2)?

„Marea trecere” rămâne învăluită în aura misterului și a tainei, iar imposibilitatea evitării pășirii peste pragul final, și ea, o evidență. Împotriva acestei certitudini omul „post-modern”, dominat de o închipuită atotputernicie, luptă cu cerbicie și încearcă să demonstreze, amăgindu-se pe sine și pe alții, că moartea este doar o chestiune care, odată cu dezvoltarea tehnicii, va fi depășită. O astfel de mentalitate autosuficientă a încercat diluarea adevărului și a oferit alternative care, pe termen lung, s-au dovedit a fi devastatoare, răsfrângându-se, cu predilecție, asupra generațiilor tinere, viața de aici devenind totul, iar cea viitoare o amăgire.

Tinerețea este, dacă ar fi să folosim vocabule cu iz poetic, o primăvară mai mult sau mai puțin capricioasă. Este un anotimp al acumulării „razelor” educative, al primilor muguri, al florilor care așteaptă tăcute căldura toridă a verii și mângâierea brumei în perspectiva maturizării fructului. E o perioadă plină de parfum, dar atât de fragilă încât un îngheț de aprilie, o grindină de mai poate distruge întreaga acumulare, lăsând toate speranțele pentru anul ce urmează. Dacă natura permite un an „ce va veni”, ce se va repeta, viața are un sens unic și irepetabil, drumul Eshatonului.

Educarea părinților, motivarea tinerilor

Pare a fi limpede că ce nu crește primăvara nu poate fi cules toamna. Dacă nu e cine să însămânțeze, chiar dacă sunt culegători, vor lipsi fructele. Cu alte cuvinte, tentațiile venite din exterior sunt doar o secvență din mutația, adesea ființială, a tinerilor. Înaintea acestor ispite (droguri, alcool, pornografie etc.), copilul se confruntă cu piedici mult mai greu de trecut. Pentru a fi mai limpezi trebuie să recunoaștem că adesea părinții devin dușmanii principali ai propriilor copii, chiar dacă nicio clipă nu și-au propus. Lipsa educației religioase, morale, etice, dacă doriți, a adus o parte din tinerele generații în pragul „falimentului duhovnicesc”. Liceenii de astăzi sunt născuți într-o perioadă în care avorturile au depășit numărul nașterilor. Aparent, doar o problemă demografică, însă în adâncurile ei o problemă de neam, de ființă națională, o stigmată pentru generații de generații. Dacă în tinerețea lor, cu bune sau rele, părinții au avut „curajul” ca din trei, patru sarcini să păstreze una, atunci răspunsul la întrebarea – „nevinovată” – „cu ce-am greșit, Doamne, să pătimesc atât de la copilul acesta?” nu mai are nevoie de răspuns. Și poate că, în acest cadru, s-ar impune o mică paranteză.

Vina, în cazul avorturilor, este transferată, de cele mai multe ori, și, într-un mod de-a dreptul meschin, asupra femeii. Or, indiferent cât de nevinovat pare soțul sau bărbatul în general, el este la fel de culpabil, ba poate chiar mai mult, întrucât adesea stă la baza deciziei de pruncucidere. Acceptând această situație, ar trebui să recunoaștem că suntem în fața unei noi realități. Nu se poate să tratăm tinerii fără părinți. Biserica are nevoie să pună la punct strategii de comunicare și educare la toate palierele de vârstă. Într-o mică măsura a reușit cu „Hristos împărtășit copiilor”. Dar, oare, nu ar fi utili și un program „Hristos împărtășit părinților”? Or, ne este frică că adulții sunt închistați în niște tipare mentale de care nu se mai pot debarasa. În lipsa conștientizării propriilor lipsuri, a unei smerenii firești, fiecare părinte emite pretenții imposibil de acoperit. Dar în ce condiții? Cine nu-și dorește copii sănătoși, frumoși, inteligenți și, nu în ultimul rând, cuminți, adică morali și cu frică de Dumnezeu? În același timp, o simplă anamneză a propriei vieți poate releva un trecut reprobabil, care ar putea constitui ușor argumentul că „nu toate ne sunt de folos” (I Cor. 6, 12). Din nefericire, aceiași părinți cer de la urmașii lor un comportament impecabil sau, la fel de grav, nu le impun nicio restricție. Și atunci apar, în mod legitim, următoarele întrebări: „În ce măsură putem obține o educație curată când noi ca pedagogi am avut sau avem probleme de situare în Biserică și societate?”; „În ce măsură concentrarea noastră asupra calității tinerilor va reuși să aibă rezultate pozitive, când acasă rămânem contra exemple?”; Cât de mult se vor folosi copiii noștri de lipsa noastră de vigilență (cazul părinților permisivi), de așa zisa libertate pe care le-o vom oferi, de vreme ce sunt pe punctul de a face aceleași greșeli ca și noi, dacă nu mai mari?.

Adulții, noi, cei care ne ocupăm de tinerele generații, obișnuim să fim extrem de categorici atunci când vine vorba de tineri. Îi împărțim fără să clipim în serioși și neserioși, buni și răi, inteligenți și proști, frumoși și urâți, omițând nuanțele atât de necesare și analiza matură. Genetica spirituală, moștenirea spirituală, așa cum o numesc unii teologi, nu par a fi un simplu artificiu teologic. Și aceasta în ideea în care Ieșirea, a doua carte a Pentateuhului, ne atrage atenția asupra faptului că Dumnezeu blestemă până la al șaptelea neam, dar binecuvântează până la al miilea neam pe cei care, după caz, necinstesc sau cinstesc numele Său. Se pare că așa cum lăsăm prin testament averile strânse de-a lungul unei vieți, la fel, dar cu efecte mult mai importante, transmitem zestrea spirituală.

Adolescenții, un grup ignorat

Revenind la „primăvara” vieții am dori să zăbovim puțin asupra adolescenței, situată în mijlocul  „anotimpului”. Acest segment de vârstă este cu atât mai sensibil cu cât acum se înregistrează modificări majore la nivel fizic și psihic. Se descoperă ca om, începe să dea importanță felului în care arată, pleacă urechea la ceea ce spun ceilalți despre el, devine irascibil din varii motive, își sudează primele prietenii serioase, într-un cuvânt pășește pe treptele către maturitate. Spuneam, totuși, că este o perioadă sensibilă. Este o vreme în care este dispus să acumuleze cât mai mult posibil, are maximum de disponibilitate, de aceea devine și foarte vulnerabil.

Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilia a XXII-a” îndemna tinerii să fie ca albinele, să ia din toate florile pe care le colindă doar ceea ce este folositor, or, astăzi, la muntele de informații disponibile, tânărul are toate șansele să iasă în derivă. Aici ajungem din nou la sensibilul subiect al imposibilității de a vedea tânărul în afara familiei. Rolul părinților, pe de o parte, și al Bisericii, pe de altă parte, este major în acest interval de vârstă, ei acționând ca o imensă busolă în orientarea acestora. Trebuie, de asemenea, punctat faptul că ne face mare plăcere să lucrăm cu tinerii. Puțini sunt preoții care nu au coagulat în jurul enoriei măcar un grup de copii. Numai că, din nefericire, aceste grupuri sunt formate din copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani. La sat e clară cauza: nu avem licee, decât în foarte puține zone rurale, dar la oraș? Perioada cea mai dificil de gestionat, adolescența, rămâne vulnerabilă.

Invitație la empatie

La maturitate părinții sunt pândiți de două pericole majore, atunci când vine vorba de educarea copiilor: fie impun un regim cazon și cer lucruri pe care nici ei nu le-ar putea împlini (ceea ce adesea duce la tulburări de comportament și un cumul imens de frustrări), fie își lasă copilul în „voia sorții” sub argumentul „și eu am fost tânăr” sau „lasă-l să se bucure de viață” (ceea ce poate duce la libertinaj, efectele fiind arhicunoscute); calea de mijloc, adesea, este uitată sau neștiută. Misiunea Bisericii este și aceea de a arătă că există alternativa „mai binelui”, că tinerii nu sunt o problemă prin prisma vârstei lor, ci se confruntă cu probleme și, adesea, cedează, tocmai din pricina noastră ca părinți. Lipsa unui minim exercițiu de empatizare cu ei face ca, de la o anumită vârstă, dialogul să devină imposibil, să intre într-un picaj, adesea cu consecințe dramatice.

Disponibilitatea tânărului de a asculta și acumula (dar nu în orice condiții, orice și oricum) și maturitatea, experiența părinților pot crea punți de legături peste instabila perioadă a adolescenței. Tot în sarcina Bisericii cade și invitația la educație religioasă a părinților sau la autoeducație, vitală în acest dialog. În încheiere, vă invit la un moment de reflexie. Să ne gândim la perioada pe care o traversează generațiile tinere, la ispitele și încercările lor, la exemplele pe care le oferim noi, adulții. Suntem, noi, întotdeauna exemple pentru tineri? Oare ce este mai greu pentru slujitorii Bisericii? Să condamne, să pedepsească sau să încerce să găsească soluții? O simplă stare de empatie ar putea ajuta mai mult decât credem. Să nu mă înțelegeți greșit, nu e nevoie să încercăm să ne transpunem în trăirile lor pentru a le scuza atitudinile, nici vorbă, ci pentru a le oferi răspunsuri și alternative. Nu e nevoie să ne punem în pielea lor pentru a face un reminder al propriei primăveri, ci pentru a vedea că ceea ce le oferim ca modele, adesea, e perimat și imoral.

O minimă radiografie spirituală, o recunoaștere și o asumare a ei, ar putea marca începutul rezolvării problemelor tinerelor generații.

Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-MANCI

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut