Superlative ale bisericilor de lemn clujene

Călătorul care colindă satele clujene va vedea adesea presărate pe coline sau la câmpie, izolate sau în centrul satului, numeroase bisericuțe de lemn vechi. Este o imagine pe care o asociem cu cea a satului tradițional și care poartă o profundă încărcătură artistică, istorică și socială.

La nivelul Transilvaniei, aceste lăcașuri sunt uneori considerate doar valori de patrimoniu, alteori sunt transformate într-un brand al locului și incluse în circuite turistice, iar Maramureșul și Sălajul sunt cele mai bune exemple în acest sens.

Bisericile de lemn clujene sunt, poate, mai puțin impunătoare, mai puțin decorate, prea puține înscrise în categoria A pe Lista Monumentelor Istorice și puține restaurate în întregime. Totuși, ele excelează în câteva privințe de planimetrie, decor și arhitectură, dovadă a talentului și implicării unor meșteri locali, angajați de comunități modeste, dar dornice să ridice o Casă a Domnului cât mai frumoasă posibil. Aceste detalii, care se adaugă echilibrului proporțiilor, le sporesc importanța, individualizându-le. Cunoscând punctele forte ale acestor prețioase monumente, putem deveni cu toții mai conștienți de valoarea lor și mai implicați în a le promova și conserva.

Pe plaiurile clujene s-au păstrat cele mai multe biserici care au particularitatea de planimetrie a absidei decroșate cu unghi în ax, din cauza acestei opțiuni de construcție lipsindu-le fereastra centrală a absidei. Aproximativ 10 monumente clujene, din cele peste 70 declarate monument istoric, prezintă acest tip de absidă, întâlnită mai rar și preponderent la biserici vechi. Acestea sunt edificiile de la Aghireșu, Apahida, Bucea, Nadășu, Săliștea Veche, Sic, Stolna, Tioltiur, Târgușor sau Vechea. Li se adaugă lăcașul din Turea, comuna Gârbău (care astăzi reprezintă cu cinste Clujul în Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București).

Un element de mare impact plastic sunt cele patru turnulețele care străjuiesc coiful turnului clopotniță la peste 12 monumente clujene. Ele sunt plasate în colțurile bazei patrulatere ale coifului octogonal sau conic al turnului, fiind mici copii ale turnului mamă. Par să aibă rol pur decorativ, dar pot fi considerate reprezentări ale celor patru evangheliști. Numeroși cercetători pun prezența acestor turnulețe fială pe seama influenței venite dinspre arhitectura gotică, exemple precum Biserica Reformată din Dej (sec. al XV-lea), Biserica Evanghelică din Bistrița (sec. al XVI-lea) sau Turnul „Sfântul Ștefan” din Baia Mare fiind posibile surse de inspirație. Influența este ușor explicabilă prin faptul că structura coifului turnurilor bisericilor gotice era tot opera meșterilor dulgheri-lemnari, ceea ce explică și faptul că fleșele bisericilor de lemn devin tot mai înalte, mai semețe, începând cu secolul al XVIII-lea.

Biserici clujene cu turnulețe am identificat aproximativ 15, reunite preponderent în partea de vest a județului: Agârbiciu – XVII, Aghireșu – 1780, Așchileu Mic – 1801, Bălcești – sec. al XVIII-lea, Dâncu – 1740, Dângăul Mare – XVIII, Dângăul Mic – 1764, Nadășu – 1720, Păniceni – 1730, Surduc – XVIII. Dintre ele, edificiile din Leurda – sec. al XVIII-lea și Turea au ajuns în curtea unor muzee din afara Clujului, în timp ce bisericile din Dealu Negru, Mociu sau Mănăstireni s-au pierdut. Trebuie menționat că deși Lăpușul este bogat în exemple de acest tip, opinia cercetătorilor arată că județul Cluj excelează în această privință.

Bolțile naosului bisericilor clujene se remarcă în mod deosebit, în comparație cu edificiile din alte zone, prin atenția pe care meșterii dulgheri clujeni au arătat-o înfrumusețării lor cu decor sculptat. Acesta a fost așternut pe arcul dublou, meșter grinda bolții naosului, pe bârna transversală sau pe bârnele laterale, care susțin presiunea bolții. Arcul dublou este acel arc dispus transversal sub intradosul unei bolți pentru a spori rezistența acesteia, marcând limitele unei traveei. Meștergrinda (grinda groasă principală, care merge de la peretele pronaosului până la iconostas) poartă acest nume, căci uneori meșterii se semnau aici, așa cum au făcut-o Grigore și Ion Pop în biserica din Cutca, la 1720. Cheia de boltă, care marchează intersecția dintre arcul dublou și meștergrinda, este reprezentată adesea de o rozetă circumscrisă unui cerc în torsadă sau de o cruce.

O minunată înșiruire și combinație de elemente decorative, în care locul central îl ocupă torsada și rozetele, înfrumusețează bolțile bisericilor de la Vechea, Nicula, Gârbău Dejului, Sumurducu, Sălișca, Sâmboieni sau Sic. Exceptând câteva monumente din veacul al XVII-lea, cum sunt cele din Calna sau Cremenea, majoritatea monumentelor cu bolți decorate aparțin secolului următor.

Există și alte elemente prin care se remarcă monumentele clujene, rămânând să le prezentăm într-un material viitor. Încheiem cu un omagiu adus celor cărora le datorăm aceste opere, meșterii dulgheri care au trudit în a decora lăcașul de închinare al satului. Deși majoritatea au rămas anonimi, ne-au rămas câteva nume, precum: Ioan Ghiran la Nadășu (1720), Teodor Criste la Ciubăncuța (1826) sau meșterii de la Cutca, mai sus numiți.

Consuela BENDEA
Consultant artistic în arhitectură și artă tradițională,
CJCPCT Cluj