Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: „Identitatea este felul de a fi şi de a se simţi împreună al românilor”

Rectorul Universităţii „Babeş Bolyai”, acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, a acordat un interviu cotidianului „Făclia” în care expune, amplu, convingător, cu rigurozitate ştiinţifică, tema identităţii naţionale a românilor, de la milenara geneză, până în epocile de plenară afirmare.

Reporter Făclia: Cum aţi defini, în calitate de istoric, identitatea unui popor, identitatea românilor?

Ioan Aurel Pop: Chestiunea identităţilor – de toate felurile – trezeşte şi ea, ca atâtea altele, controverse. Identitatea românilor este o realitate de grup sau, cu alte cuvinte, se referă la o comunitate. Niciun specialist serios nu se îndoieşte de identitatea românească de astăzi (adică de faptul că românii există pe lumea asta ca grup constituit) numai că aceasta este definită în chip diferit. De asemenea, este clar că identitatea românilor nu s-a născut acum, ci are o considerabilă vechime. De-aici încolo însă, opiniile specialiştilor (ca şi ale intelectualilor, în general) sunt împărţite. Unii spun că românii sunt (la origine) daco-romani, alţii că sunt cumani; unii arată că limba română este „o comoară”, alţii că este bună doar pentru înjurături; unii adaugă faptul că românii sunt primitori şi buni, alţii că sunt xenofobi; unii completează cu ideea că românii sunt curajoşi, alţii că sunt laşi etc.

Dacă se selectează din paleta largă a „teoriilor” exprimate doar extremele, atunci se ajunge la următoarele:
1. Românii sunt vechi de peste două milenii, fiindcă la baza lor sunt traco-dacii, cel mai numeros popor din lume după indieni (Herodot), care „vorbeau latineşte, erau creştini înainte de Hristos, împânzeau Europa şi îi învăţau pe mai toţi ceilalţi cultura lor înaltă şi civilizaţia lor superioară”;
2. Românii sunt un grup etnic firav, format în epoca modernă şi contemporană (secolele XIX şi XX), din fragmente regionale, reunite în chip artificial, prin eforturile conjugate şi exclusive ale unor intelectuali şi oameni politici (unii masoni), influenţaţi de lumea occidentală şi prin voinţa marilor puteri.

Prima „teorie” este una autohtonistă extremă şi perenialistă în acelaşi timp, pretinzând că rădăcinile istorice ale românilor se pierd în timp, ajungând până chiar înainte de Hristos. A doua „teorie”, tot extremă, este modernistă şi se încadrează în curentul care a făcut vogă până nu demult în istoriografie, al „inventărilor”. Sunt mulţi specialişti serioşi care se întreabă, de exemplu, dacă Europa s-a născut ori s-a făcut, dacă Europa s-a făurit ori a fost făurită sau, mai clar, dacă ea s-a construit organic, prin acumulări succesive în timp, independent de voinţa cuiva, ori dacă a fost „inventată” de către anumiţi indivizi sau de către grupuri interesate, aşa cum se spune, în chip teribilist uneori, despre tradiţie, naţiune, călătorie, masonerie etc.

În disputa, adesea neloială, dintre perenialism (sau primordialism) şi modernism, dintre adepţii unei viziuni organiciste, istorice, adică diacronice şi cei care cred în generaţiile spontanee, în invenţia lumilor şi a componentelor lor, în sincronism, pare că nu este loc de cale de mijloc, deşi – după cum se ştie de la romani încoace – „calea de mijloc este cea de aur” (aurea mediocritas).

Reporter Făclia: Cum s-a plămădit identitatea noastră naţională, a unui popor de daci, din neamul tracilor („cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, Herodot) învins de romani în 106 d. Hr., şi apărându-şi apoi teritoriul, secole de-a rândul, de necontenitele valuri de năvălitori – slavi, otomani, tătari, ori maghiari ?

Ioan Aurel Pop: Din experienţa istorică se ştie că, de regulă, o identitate nu se naşte spontan, nici în cazul indivizilor şi nici al comunităţilor. În privinţa identităţilor de grup – fiindcă la una dintre acestea se face aici referire -, exemplele sunt nenumărate. Pentru a putea arăta cum s-a format identitatea românilor, aceasta trebuie mai întâi definită. Cea mai simplă definiţie se poate formula astfel: identitatea este felul de a fi şi de a se simţi împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici, cum ar fi limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creaţiile spirituale şi instituţiile adiacente), religia (creştinismul), teritoriul, obiceiurile(tradiţiile) etc. Aceste caracteristici ale identităţii luate separat nu au întotdeauna relevanţă, fiindcă poţi să te fi născut român sau din părinţi români şi să nu mai fii neapărat român, poţi vorbi româneşte şi să nu fii român, poţi fi ortodox fără să fii român etc. Aflate însă la un loc, în interacţiune, aceste caracteristici definesc identitatea românească.

Originea se referă la modul (cum), locul (unde) şi perioada istorică (când) de formare a românilor, dar şi la felul în care s-au păstrat (menţinut) de-a lungul timpului. În acest context, curentele autohtoniste s-au aflat – mai ales din secolul al XVIII-lea încoace – faţă în faţă cu orientarea pro-occidentală. Altfel spus, a fost vorba despre dacism versus latinism (latinitate). Dincolo, însă, de orice controverse, este clar că românii, ca orice popor, s-au născut din mai multe elemente etnice, în urma unui îndelungat proces.

În consecinţă, românii trebuie definiţi drept un popor romanic, singurul moştenitor al romanităţii orientale, format (ca orice popor romanic) din trei elemente etnice de bază, cărora, de-a lungul timpului, li s-au adăugat şi altele, de mai mică importanţă: 1. elementul vechi (autohton): traco-daco-geţii; 2. elementul cuceritor: romanii (latinofonii); 3. elementul migrator: slavii. Dintre ele, în mod categoric, cel mai important a fost elementul cultural-lingvistic roman sau latin, dătător de specificitate până astăzi. Teritoriul iniţial de formare a fost o vastă arie de la Dunărea de Jos, situată deopotrivă la nord şi la sud de fluviu, peste tot unde cele trei elemente s-au întâlnit şi unde s-au creat provincii romane (Moesia, Dacia, Pannonia). După anul 602, odată cu revărsarea slavilor la sud de Dunăre, nucleul central de formare s-a menţinut la nord de Dunăre, romanitatea meridională, dispersându-se spre zone mai ferite, de deal şi de munte şi dând naştere grupurilor româneşti balcanice.Formarea românilor s-a derulat pe o perioadă îndelungată, începând cu secolele I-II, d. Hr. şi sfârşind prin secolele VIII-IX, în paralel cu procesul analog al genezei celorlalte popoare romanice.

Cu alte cuvinte, românii s-au format ca orice popor romanic. Ceea ce este tulburător se referă nu numai la remarcarea romanităţii românilor de către străini, ci şi la conştiinţa acestei romanităţi între românii înşişi (prin unii membri ai elitei religioase şi laice). Astfel, există mărturii care atestă faptul că, în secolele XIV-XVI (înainte de marii cronicari de limbă română), anumiţi români ştiau că se trag de la Roma şi se mândreau cu acest lucru.

Limba are o importanţă capitală, fiindcă este un element evident pentru toţi. Latinitatea limbii române a fost remarcată încă din Evul Mediu, de către sute de martori străini. Prin urmare, „teoria” relatinizării românei în secolele XVIII-XIX este doar un mit, dacă prin această noţiune se sugerează că înainte de epoca modernă româna ar fi fost mai puţin romanică. Limba română s-a format odată cu poporul român şi i-a servit drept mijloc de comunicare.

Prin toate elementele sale de bază, limba română este o limbă romanică şi a fost întotdeauna aşa. Baza romanică a românei este dată de structura sa gramaticală. Din cele circa 50.000 de cuvinte, 2.000 de cuvinte de bază ale românei sunt moştenite din limba latină. Proporţia este la fel şi în celelalte limbi romanice. Toate mărturiile din secolele XIV-XVI atestă latinitatea limbii române. În secolele XVIII-XX, ca urmare a modernizării societăţii, limba română şi-a îmbogăţit vocabularul latin prin neologisme şi prin precizarea regulilor gramaticale (şi-a întărit latinitatea). În Evul Mediu şi la începuturile epocii moderne (secolele XV-XVIII), limba română a folosit în scris alfabetul chirilic.

Reporter Făclia: Primul document scris, compact şi unitar, în limba română, dar redactat cu caractere chirilice, a fost „Scrisoarea lui Neacşu” din Câmpulung Muscel, datată 1521. Influenţa slavă a fost cea mai puternică dintre toate influenţele din exterior pe care le-a suferit limba română, de-a lungul veacurilor. Slavona a fost limba liturgică şi limba oficială, „de cancelarie”. A influenţat această practică identitatea noastră naţională ?

Ioan Aurel Pop: Cultura scrisă românească are o etapă denumită a slavonismului cultural, specifică Evului Mediu şi începuturilor modernităţii. Dar nu este vorba despre un slavonism etnic, ci de unul cultural, receptat mai ales de categoriile sociale conducătoare. Românii au fost, prin urmare, un popor romanic cu o cultură elitară slavonă; de aceea, atunci când s-a ivit ocazia, ei au renunţat la slavonism.

Toate popoarele au avut în Evul Mediu limbi liturgice, de cancelarie şi de cultură, diferite de limbile vorbite. Astfel de limbi ale elitei au fost latina, în Occident (în aria catolică) şi greaca şi slavona în Răsărit (în aria ortodoxă). Românii, deşi creştinaţi în limba latină, au devenit membri ai Bisericii Răsăritene (ortodoxe), preluând prin secolele X-XII liturghia slavonă (sub influenţa vecinilor bulgari, care şi-au organizat biserica lor, în forme bizantine, încă din secolul al XI-lea). Limba slavonă din biserică (considerată limbă sacră) a trecut şi în cancelaria domnească şi în cultură, încât primele scrieri medievale elaborate în Ţările Române au fost scrise în slavonă cu alfabet chirilic. Slavii etnici au existat între latinofoni şi români între secolele VI-XIII, perioadă în care au fost asimilaţi treptat. Renunţarea la slavonism s-a produs treptat, începând cu secolele al XV-lea – al XVI-lea, odată cu elaborarea textelor manuscrise şi tipărite în limba română. Momentul decisiv al trecerii la limba română scrisă a fost tiparul braşovean, început pe la 1550 de către diaconul Coresi.

Religia sau, mai exact, confesiunea creştină căreia i-au aparţinut românii, a fost cea răsăriteană (ortodoxia). Românii au fost şi sunt, astfel, singurul popor romanic de credinţă răsăriteană (numită, de la un timp, ortodoxă). Ortodoxia românilor face parte din credinţa generală a Răsăritului, dar are specificul său, fapt pentru care a fost numită uneori „legea românească”, în sens de forma mentis, de modalitate de recepta şi înţelege lumea.

S-a spus uneori că poporul român s-a născut creştin. Afirmaţia are însă nevoie neapărată de precizări. Românii, ca şi ceilalţi romanici şi ca şi grecii sau albanezii (popoare sud-est europene vechi), nu s-au creştinat la o dată precisă, prin voinţa unui conducător, ci s-au creştinat treptat, pe parcursul câtorva secole, de jos în sus. Creştinarea în spaţiul carpato-dunărean a început criptic, încă din secolul al II-lea d. Hr., odată cu venirea la nord de fluviu a primilor militari, funcţionari şi colonişti romani. Din secolul al IV-lea, după Edictul de la Milano (legalizarea credinţei creştine, la 312), creştinarea s-a înteţit, prin misionarii latinofoni trecuţi din Imperiu spre nord. Aproape toate cuvintele vechi care denumesc în româneşte esenţa credinţei (dogma), sărbătorile şi practicile rituale sunt de origine latină.

Organizarea bisericii în forme canonice s-a produs însă târziu, după modelul bulgarilor (creştinaţi şi organizaţi în rit bizantin pe la 864-865). Astfel, românii sunt singurul popor romanic de credinţă ortodoxă (bizantină). De-a lungul timpului, au fost mai multe încercări de atragere a românilor la alte credinţe (catolicism, protestantism etc.). Ele au eşuat, în general, cu excepţia celei de la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea (1697-1701), când românii transilvani, ajunşi sub stăpânire austriacă, au acceptat – cu condiţia păstrării ritului bizantin şi a întregului specific al credinţei – să recunoască autoritatea papei. Astfel, românii din Transilvania nu au devenit catolici, ci au adoptat (prin decizia conducătorilor lor) un cult hibrid, păstrând esenţa ortodoxă, în cadrul Bisericii Catolice. Cum ortodocşii erau numiţi, prin tradiţie, greci, biserica lor cea nouă s-a chemat „greco-catolică”. Până la urmă, s-a evidenţiat faptul că o mare parte dintre românii ardeleni rămăseseră adepţii bisericii tradiţionale, aşa că, de la 1761 (odată cu reoficializarea ortodoxiei), aceşti români din Transilvania au avut o dublă ierarhie şi două biserici, una greco-catolică şi alta ortodoxă (ambele de rit bizantin).

Reporter Făclia: „Român” este sau nu sinonim cu „vlah” ?

Ioan Aurel Pop: Numele de român şi cel de vlah (cu variante) au o sinonimie perfectă în spaţiul carpato-dunărean, alături de un sens etimologic unic (român şi vlah înseamnă acelaşi lucru, anume locuitor care se trage de la Roma, respectiv care vorbeşte o limbă provenită din latină).

Românii, ca multe alte popoare, au avut două nume, unul intern (endonim sau endo-etnonim), dat de ei înşişi (rumân sau român) şi altul extern (exonim sau exo-etnonim), dat de străini, cu multe variante (blac, vlah, valah, voloh, olah, ilac, ulagh etc.). Ambele arată, prin etimologia termenilor respectivi, originea romană a românilor. Termenul de român (cu varianta mai veche, rumân) provine din latinescul romanus, iar termenul de vlah vine de la numele primului trib celtic romanizat sau latinofon, Volcae.

La fel de important este şi numele Ţărilor Române, mai ales acela de „ţară românească”, dat multor formaţiuni politice ale românilor, dar moştenit temeinic şi continuu de primul voievodat liber, situat între Carpaţi şi Dunăre. „Ţara Românească”a fost însă şi numele dat şi Moldovei în tot Evul Mediu, mai ales în Bizanţ, în Polonia şi la Veneţia. În acest sens, este grăitoare concepţia lui Ştefan cel Mare, care numeşte ţara românilor de la sud de Carpaţi „cealaltă ţară românească”, fiindcă prima ţară românească era chiar ţara sa, Moldova. Trebuie apoi menţionată mulţimea de ţări româneşti din Transilvania, fapt care exprimă, alături de forme arhaice şi aproape uitate de organizare politică autohtonă, etnicitatea acelor locuri.Numele de „Ţara Românească” datează din romanitatea târzie, când a avut forma de Terra Romanesca, sinonim cu Terra Romana. Toate regiunile, cât de cât compacte, unde locuiau romanici şi apoi români, se chemau Romaniae sau Terrae Romanae. La noi s-a păstrat şi s-a preferat, în mod tradiţional, forma a doua, analogă cu noţiunile de „ţară germană” (Deutsch Land), „ţară engleză” (Engl Land), „ţară scoţiană” (Scot Land), „ţară maghiară” (Magyar Ország) etc. În epoca modernă, s-a reactualizat şi adaptat forma de Rumânia/ România, folosită în întreg Evul Mediu, cu alte înţelesuri, apropiate de etnicitate. Dar numele de „ţară românească” nu a dispărut niciodată din limbajul cotidian şi din imaginarul românilor. Formele de „Ţara Românească” şi „România” sunt perfect egale şi echivalente, întocmai cum sunt „England” şi „Anglia”, „Deutschland” şi „Germania” etc.

Identitatea românească s-a păstrat şi fortificat prin unitatea de limbă, conştiinţa romanităţii, credinţă etc. Conştiinţa romanităţii este atestată la români (la unii dintre ei) în Evul Mediu, ajungând la forme savante şi erudite în secolele XVII-XVIII. Umaniştii şi autorii italieni obişnuiţi au aflat de români că aceştia se trăgeau de la Roma. Cronicarii moldoveni ştiau prin tradiţie că românii „una sunt” şi că „de la Râm se trag”, ei întărind aceste idei cu argumente culese din mediile umaniste iezuite din Polonia.

Identitatea românească medievală a fost elitară, fragmentată şi difuză. În Epoca Modernă, mai ales în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, preoţii, intelectualii laici şi oamenii politici, adică elitele interesate de soarta naţiunii, au desfăşurat o imensă muncă de conştientizare a păturilor de jos, cu scopul întăririi identităţii şi al coagulării naţiunii române. La fel s-au petrecut lucrurile la toate popoarele.

Românii nu au fost, în general, nici mai uniţi şi nici mai dezbinaţi decât alte popoare, dar au avut mereu o conştiinţă de sine, adică s-au întrebat cine sunt, din cine provin, prin ce se caracterizează ca români şi au răspuns la aceste întrebări. Termenul de vlah (exonimul) apare prin secolele VIII-IX, iar cel de rumân/ român (endonimul) e consemnat pentru prima oară în secolele XII-XIII. Din moment ce există aceşti termeni aşa de vechi, înseamnă că existau şi românii ca grup etnic. Prin urmare, identitatea construită de intelectuali în Epoca Modernă nu este altceva decât o întărire, o normare, o consolidare şi modernizare a vechii identităţi medievale româneşti.

Reporter Făclia: Poţi fi un bun român fără să te fi născut în România …

Ioan Aurel Pop: Fireşte, nu este neapărat nevoie să te naşti român ca să fii român şi nici să ai „sânge românesc” ca să te simţi solidar cu românii. Credinţa că identitatea îmbracă forme biologice (rasiste) este complet greşită. Multe regimuri politice, de-a lungul vremii, au dus politici dure de omogenizare etnică şi au reuşit să schimbe etnicitatea unor grupuri de oameni. Toate acestea nu arată însă că nu există identitate, ci că această identitate nu îmbracă formele pe care le credem uneori, în viaţa cotidiană.

Identitatea etnică nu este nici inferioară şi nici superioară prin natura sa, ci este doar o conştiinţă de grup, ca atâtea altele. În numele identităţii etnice, s-au elaborat opere fundamentale, adevărate mărci ale specificului naţional proiectate în universalitate, dar s-au comis şi crime şi s-au purtat războaie. La fel s-a întâmplat cu identitatea familială şi de clan, cu cea religioasă, cu cea de trib, cu cea provincială etc.; la fel s-a întâmplat cu ideea de libertate sau cu sentimentul de dragoste, adică în numele tuturor s-au comis şi atrocităţi şi acte sublime. Pentru toate, sunt responsabili oamenii şi nu identităţile (comunităţile) sau ideile/ sentimentele respective.

Este evident că procesele formării identităţilor etnice sunt departe de a fi cunoscute în toate detaliile lor. Să nu uităm că istoricii nu operează cu trecutul însuşi, ci cu urmele trecutului (aşa cum au supravieţuit ele în feluritele izvoare istorice). Ei nu pot reînvia trecutul, ci pot doar să încerce să-l reconstituie cât mai aproape de realitate. Alţii, „amatorii de trecut”, îşi permit să „reconstituie” trecutul din scrieri îndoielnice şi din impresii, străduindu-se să impună în peisajul public imagini complet deformate. Au şi acestea loc într-o societate liberă, numai că ele trebuie să fie deosebite de reconstituirile profesioniste. Istoricul este un om de meserie, cu pregătire de specialitate, în centrul căreia stă tocmai investigarea vieţii de odinioară. De aceea, trebuie lăsaţi istoricii, adică specialiştii, să se ocupe de cercetarea trecutului, cu metodele consacrate. Altminteri, opinia publică ajunge să cunoască trecutul numai din mass-media, de la eseişti, analişti politici, regizori de film, artişti, oameni politici, amatori scenarii istorice, preluând imagini cu totul deformate, legendare, mitologice, supuse modelor şi ideologiilor. Acest fenomen regretabil şi primejdios se întâmplă şi cu identitatea românească.

În perioada contemporană, când planeta pare că se grăbeşte şi când omenirea se prezintă ca un sat global, multora li se apare de prost gust să vorbească despre identităţile istorice, ca şi cum acestea ar fi fost de vină pentru toate tarele trecutului, pentru suferinţele şi catastrofele întâmplate. Oamenii sunt însă fiinţe sociale şi ei nu au trăit niciodată izolaţi, ci grupaţi în variate comunităţi, existente pe baza unor criterii bine definite. Între aceste comunităţi, cele etnice au jucat şi joacă încă un rol important. Ele nu trebuie acceptate sau respinse de plano, ci trebuie constatate şi studiate, ca realităţi vii, existente. Chiar dacă identităţile etnice nu ar fi generat alte valori decât limbile şi operele (creaţiile) elaborate în aceste limbi – adevărate monumente ale spiritualităţii omenirii – tot ar trebui să le preţuim, cunoaştem şi transmitem mai departe.

Românii, din fericire, mai au propria identitate, adică mai unduiesc vorbele ca apele Dunării şi ale Oltului, se întorc la fondarea Romei, se-închină Domnului şi Fecioarei Maria, se-împart între spaţiul cosmic şi cel teluric, minunându-se de „Luceafărul” eminescian.

Carmen FĂRCAŞIU

Articole din aceeasi categorie