|
Tot mai mult se vorbește în aceste zile pe malurile Dîmboviței că s-a spulberat mitul politicianului ardelean providențial, caracterizat de hărnicie, onestitate, responsabilitate etc. Atari caracterizări receptate de mine în ultima vreme atît în mod direct, în conversațiile cu prietenii mei „mitici”, cît și din numeoasele talk-showu-ri care ne invadează existența la mai toate televiziunile accesibile, mi-au creat un sentiment de disconfort. Evident că m-au intrigat asemenea aprecieri, fiindcă, subiectiv fiind, dar și analizînd la rece, obiectiv, prestația exemplară a tripletei de miniștri pesediști din perioada 2000-2004 (Ioan Rus-Vasile Pușcaș-Vasile Dîncu), nu poți să rămîi impasibil la acest gen de răutăți. Trecînd peste reacția emoțională imediată, am încercat să găsesc explicații plauzibile la fenomenul în cauză, mai ales că în actualul guvern Boc, 7 din cei 16 miniștri sînt transilvăneni (ceea ce este, după știința mea, unicat în viața politică a României, respectiv ca aproape 44% din cabinet să provină din Transilvania)!
Inevitabil, în primul rînd datorită formației mele istorice, am căutat explicații în istorie, oprindu-mă în primul rînd la ardelenii care au deținut înalta demnitate de premier, mai ales că peste circa o lună se împlinesc 90 de ani de la demisia primului guvern al României Mari condus de un ardelean (Alexandru Vaida-Voevod). Să vedem însă care au fost ardelenii care au accedat la această demnitate în ultimele nouă decenii: Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919-13 martie 1920; 6 iunie 1932-20 octombrie 1932; 14 ianuarie 1933-14 noiembrie 1933); Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933); Octavian Goga (28 decembrie 1937-10 februarie 1938); Miron Cristea (10 februarie 1938-6 martie 1939); Petru Groza (6 martie 1945-2 iunie 1952) și, firesc, Emil Boc, premier în mai multe cabinete începînd cu 22 decembrie 2008.
Ce au în comun sau ce-i desparte pe acești 6 ardeleni care au influențat mai mult sau mai puțin timp destinul României? Înainte de toate, 4 dintre ei sînt juriști, unul poet (Octavian Goga), iar celălalt înalt prelat (Miron Cristea). Niciunul dintre ei nu a reușit să se mențină în fotoliul de premier mai mult de 2 ani (excepție - Petru Groza, dar și perioada respectivă a fost una excepțională, de instaurare și consolidare a regimului comunist), rămînînd în continuare să vedem cît de lung va fi mandatul actualului premier! Apoi, toți au guvernat țara în momente extrem de dificile din punctul de vedere al relațiilor internaționale sau al crizelor multiple (economico-sociale, politice) la care a trebuit să facă față România. Alexandru Vaida-Voevod a fost nevoit să lupte la Conferința de Pace de la Paris prin toate mijloacele (inclusiv intrarea în masonerie) pentru a obține recunoașterea internațională a Marii Uniri, iar situația internă a țării după război era una deosebit de grea. Iuliu Maniu a preluat frîiele guvernării în noiembrie 1928, din anul următor însă a început marea criză economică mondială, care a durat pînă în 1933. Octavian Goga și Miron Cristea au devenit premieri într-un context dominat de ascensiunea dreptei și instaurarea regimului autoritar de către regele Carol al II-lea. Petru Groza a preluat conducerea guvernului la presiunea accentuată a Moscovei asupra regelui Mihai, guvernarea acestuia, deși una foarte longevivă, s-a aflat sub semnul comunizării țării și aservirii ei complete față de URSS. Emil Boc nu a venit nici el la Palatul Victoria într-un moment prielnic, țara intrînd rapid în recesiune și apoi în criza economică mondială. Nu vreau să acord circumstanțe atenuante premierilor ardeleni, însă toți au avut neșansa unui cadru politic și economico-social ostil, atît pe plan intern cît și extern, toți au avut de luat decizii controversate, care au angajat și chiar subjugat țara din anumite aspecte politice sau economice (uneori, ca în cazul lui Groza, cele două s-au suprapus). Ghinion, întîmplare sau blestem, 4 premieri ardeleni au venit la București să conducă țara după guvernări liberale (Vaida-Voevod după I.I.C. Brătianu, Maniu după V. Brătianu, Goga după Gh. Tătărescu, Boc după C.P. Tăriceanu), care, deși unele au fost în general catalogate drept guvernări de succes, nu au reușit să lase moștenire premierilor ardeleni o țară cu o economie stabilă și cu rezerve consistente, care să atenueze efectele devastatoare ale crizelor care ne-au afectat.
Din păcate, opinia publică din România nu are astăzi o foarte mare încredere în cabinetul condus de Emil Boc. Tot atît de adevărat este și faptul că „binevoitorii” premierului asociază mai mult decît este necesar și firesc proveniența cultural-geografică a juristului Emil Boc de dificultățile prezentului, de ezitările și uneori eșecurile guvernării. De aici însă și pînă la compromiterea in integrum a spiritului pe care Transilvania l-a reprezentat și, cred, continuă să îl reprezinte (fiind receptat ca atare încă de conaționalii noștri de peste munți) este un drum lung și nu trebuie să ne lăsăm tentați de reducțiunea unui fals silogism.
Prof. univ. dr. Ioan BOLOVAN
|
