Istoricul Alexandru Simon: "Alături de Matia, Ştefan a fost primul crăişor al românilor - valachorum regulus" - Prima pagină

Clujeanul Alexandru Simon este cel mai tînăr istoric căruia Academia Română i-a acordat premiul "Dimitrie Onciul" pentru lucrarea "Ştefan cel Mare şi Matia Corvin. O coexistenţă medievală". Lucrarea este prima din istoriografia românească ce abordează într-un mod complex raportul dintre domnul Moldovei şi regele Ungariei. Volumul de 662 pagini cuprinde monografia lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Matia Corvin şi, în acelaşi timp, constituie o sinteză a relaţiilor dintre cei doi. Ziarul "Făclia de Cluj" a stat de vorbă cu istoricul Alexandru Simon pentru a afla importanţa acestei cărţi şi rolul ei pentru istoriografia românească.
- Cum a apărut ideea acestei cărţi?
- 2004 a fost un an bun pentru istorici (datorită aniversării lui Ştefan cel Mare mai ales). Erau fonduri şi exista interes pentru Evul Mediu (ceea ce nu este întotdeauna cazul). Mi s-a propus să fac un studiu despre relaţiile domnului cu Transilvania. De la Vasile Pârvan la 1905, despre raporturile sale din şi cu Ungaria, nu se scrisese un studiu de sinteză, deşi altminteri se insistase pe temă. Am ales să abordez lucrurile oarecum diferit: să mă axez pe raporturile lui Ştefan cu Matia, comparîndu-i în limita posibilului.
Materialul a depăşit dimensiunile unui studiu. Era o “cărticică” care a tot crescut, pînă cînd a trebuit, într-un final, publicată.
- Ce aduce nou acest demers istoriografic?
- Aş insista în primul rînd pe surse. Cutuma istoriografică românească şi nu doar spunea că nu (prea) mai există noi materiale pentru istoria românilor pînă pe la 1550 (cel devreme). Aici a intervenit marea mea şansă şi totodată îndrăzneala. Am intrat în arhivele din Roma, Veneţia, Genova, Budapesta ori Viena. Cînd am pus punct cărţii, era vorba de circa 1200 de surse inedite ori uitate în publicaţii mai mult sau mai puţin obscure. Acum ar trebui să mai adaug cam încă pe o dată atîtea surse pe care am avut norocul să le descopăr ulterior la Milano. A putea lucra pe istoria răsăriteană a Europei pe baza acestor materiale milaneze este ca şi cum ai scrie istoria anilor 1939-1945 pe baza arhivelor elveţiene. Şi, de aceea, cred că munca va continua. În al doilea rînd, în acest context, aş aminti două lucruri: unul care mi-a stat în minte la începutul cărţii şi altul care mi-a apărut la finalul ei. Pe de o parte, cartea este o expresie a cuvintelor lui Pascal (cînd mă compar mă admir; cînd mă analizez mă detest). Pe de altă parte, pentru istoria (medievală) a românilor şi maghiarilor, domniile lui Ştefan şi Matia sînt un test Rorschach. Fiecare vedere în “petele documentare” ceea ce este predispus prin natură, prin tradiţie, prin mediu să vădă. Iar “petele” se tot extind.
- Care ar fi unele dintre cele mai relevante surse astfel abordate în carte?
- Aş aminti aici scrisoarea lui Ştefan către împăratul Frederic III de după moartea lui Matia Corvin, prin care Ştefan negociază abandonarea lui Ioan Corvin, fiul lui Matia şi candidat la coroana regală. În schimbul domeniilor din Transilvania, a unei finanţări regale anuale şi, probabil, a controlului ecleziastic asupra mitropoliei de la Feleac, Ştefan îi jurase lui Matia că-l va sprijini pe Ioan (Ştefan le jurase credinţă şi Habsburgilor). Mai este dosarul veneţian al “naşterii” lui Ştefan ca erou al creştinătăţii. În mare măsură, republica a fost cea care l-a creat ca figură europeană. Datorită ostilităţii ei faţă de fiul lui Iancu de Hunedoara şi eroul “prin sînge” al crucii, a investit în Ştefan ca alternativă, neezitînd să-i şi inventeze victorii. Ar fi de menţionat banii trimişi de Veneţia lui Ştefan pentru a-i reprezenta interesele în Est, bani pe care, în maniera lui Matia, Ştefan i-a folosit pentru propriul său folos (pentru biserici şi curţi domneşti). Ar fi în continuare de reţinut cum, datorită disfuncţionalităţilor interne ale Ungariei şi Moldovei, trădărilor şi rivalităţii dintre ei, la 1476 Matia şi Ştefan “au reuşit” să-l scape pe Mehmed II din capcana pregătită, care putea schimba cursul istoriei. Poate ar fi de spus şi că nici unul dintre ei nu l-a agreat pe Vlad Ţepeş şi a avut un rol major în căderea şi chiar în moartea acestuia. Este vorba mai ales de evenimentele de la 1462, cînd Vlad se lupta cu Mehmed. Aliat cu turcii, Ştefan l-a atacat pe Vlad pe la spate. Matia a ezitat să-l ajute, deşi Vlad îi era şi rudă prin alianţă (a fost căsătorit cu două verişoare ale regelui).
- Cum s-ar caracteriza relaţia dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvin?
- Interdependenţă ostilă. Matia îl vedea pe Ştefan ca pe o creaţie a lui Iancu, care l-a trădat. Datorită problemelor lor interne, ameninţărilor externe comune (Polonia şi Poarta), ei se reapropie. Ştefan îl trădează pe Matia. Vine bătălia de la Baia. Ambii rămîn cu un gust amar (Ştefan nu reuşeşte să-l omoare pe Matia, iar Matia nu izbuteşte să-l detroneze pe Ştefan). Din nou, aceleaşi constrîngeri, precum şi banii Veneţiei şi promisiunile Romei îi reunesc în numele luptei pentru cruce. Trupele moldave şi ungare, care trebuiau să lupte împreună, se bat între ele. Se ajunge la un compromis, care susţine obţinerea victoriei de la Vaslui. Începe, însă, întreţinută de Veneţia (şi Viena), disputa pentru supremaţia cruciată. Matia refuză să-l accepte pe Ştefan ca egalul său, ca monarh din milă divină. Roma intervine. Îi conferă lui Ştefan toate atributele reale şi simbolice necesare în această relaţie cu Matia, dar, pentru a menaja interesele celui din urmă, nu-i acordă atletului Ştefan titlul de rege. Apoi, se pierde ocazia învingerii sultanului. Ştefan şi Matia negociază cu acesta. Se renegociază şi acordul dintre domn şi rege, forţat să-l accepte pe primul ca partener de rang egal. Ei retransformă Ţara Românească în şanţul lor de apărare, în cîmp de luptă cu turcii. Reuşitele sînt mici. Vine catastrofa. Baiazid II reuşeşte să-i învingă, diplomatic şi militar, pe amîndoi. Ştefan pierde porturile sale, Matia mare parte din credibilitatea sa. Relaţiile se rup. În ultimii doi ani de viaţă ai lui Matia, tot în numele crucii şi tot cu medierea Romei, relaţiile se restabilesc. Ştefan primeşte bani şi domenii în Transilvania, doar pe hîrtie în primă fază. Pentru a le avea cu adevărat, trebuie să-şi demonstreze credinţa faţă de Matia şi Ioan. Matia nu avea de ce să aibă mare încredere în el. Se pare şi că ultimul ordin dat de Matia de pe patul de moarte a fost să se închidă trecătorile transilvane, pentru ca Ştefan şi otomanii să nu atace.
- Care a fost poziţia românilor şi a Transilvaniei în cadrul politicii celor doi?
- Aici, mult a depins de politica lui Matia. Sub el, românii din regat au primit cel mai mare număr de privilegii comunitare din istoria lor. Nu mai era vorba doar de recompense cu titlu individual, ci de promovare structurală. După revolta transilvană din 1467 (întreţinută de Mehmed, apropiaţii lui Matia şi Ştefan), Matia nu mai convoacă stările (“parlamentul”) transilvane. Întrerupe comunicarea politică receptă între naţiuni. Legătura politică transilvană trebuia să treacă doar prin el. “Investeşte” în fiecare dintre naţiuni în parte - şi în români, alături de saşi, marii cîştigători ai politicii sale interne. Este o politică riscantă. Îl va costa pe el şi pe Ştefan, deşi ultimul a încercat să cultive solidaritatea sa cu Transilvania, în numele supunerii lor comune faţă de Sfînta Coroană. La 1476, practic nimeni din Transilvania nu vine la luptă împotriva otomanilor intraţi în Moldova. Matia trebuie să aducă oastea din Ungaria propriu-zisă şi situaţia este salvată parţial. La 1484 aceasta nu se mai întîmplă. În pofida poruncilor şi ameninţărilor repetate ale lui Matia, iarăşi nimeni din Transilvania nu vine în sprijinul lui Ştefan. Matia trebuie să ia trupe inclusiv din Croaţia. Ele ajung în Moldova după victoria lui Baiazid II. În esenţă, situaţia transilvană se schimbă cu adevărat în favoarea lui Ştefan doar după ce are domenii în provincie şi Matia moare. Ştefan “intră” în sistem. Devine unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ungaria (unul dintre primii trei feudali ai Transilvaniei). Are o reţea de fideli maghiari, saşi şi români la nivel secular şi spiritual (inclusiv catolic). Noul voievod al Transilvaniei, Bartolomeu Dragffy, urmaşul Drăgoşeştilor, îi era socru. Toate i-au fost de mare folos la 1497. Jagiellonii, care ţineau coroanele Ungariei, Poloniei şi Boemiei, au încercat să-l detroneze. Alături de Maximilian I de Habsburg (pe care l-a şi aliat cu Poarta), el a pus în mişcare o “monstruoasă coaliţie” atît pe plan intern ungar, cît şi pe plan extern. Inclusiv “partida naţionalistă” ungară, care-i era ostilă lui şi lui Maximilian, îl sprijină. Ştefan cîştigă. Jan Albert, regele Poloniei, este zdrobit la Codrii Cosminului, abandonat fiind şi de fratele său, Vladislav, regele Ungariei (el risca să fie detronat de către nobilii unguri, dacă nu trecea de partea lui Ştefan). După acest episod, vin şi singurele donaţii făcute de către “magnaţii” lui Ştefan către aşezăminte ortodoxe din afara Moldovei. Vistiernicul Isac şi logofătul Tăutu fac donaţii la mitropolia din Feleac şi la mănăstirea din Peri, supusă celei dintîi. Ştefan prelua, cel puţin încerca şi reuşea măcar parţial să preia, reţeaua românească a lui Matia şi Iancu. Reţeaua era suficient de puternică la 15 ani de la moartea lui Matia, după ce multe din deciziile sale fuseseră anulate, încît Viena şi Cracovia să o considere capabilă să schimbe balanţa de putere ungară.
- Care a fost situaţia mitropoliei de la Feleac în acest cadru politic?
- Ca şi satul, centrul ecleziastic de pe domeniului regal care era Feleacul, este produs practic şi totodată un efect al eşecului unirii florentine clasice şi al disputei dintre Buda şi Veneţia, «stăpîna» Patriarhiei Latine de Constantinopol, replica vestică la Patriarhia Ecumenică. În anii 1480, după eşecuri repetate de a crea o structură ecleziastică unitară şi recunoscută ca atare pentru ortodocşii din estul regatului, a fost «construită», ca urmare a politicii lui Matia, o asemenea structură, pe baza vechii mitropolii a Severinului. Iniţial, ierarhul se pare că a rezidat la Rîmeţ (1486). Ulterior, de pe la 1488 şi pînă după 1538, ierarhii au rezidat la Feleac. Aşezată pe un domeniu regal, mitropolia nu putea avea o orientare anti-romană. Totodată, structura încălca drepturile stavropighiei de la Peri (Maramureş) şi ale mitropoliei muntene. Prin reglementările canonice din anii 1390 ale Patriarhiei Ecumenice, ele aveau autoritatea asupra nordului, respectiv sudului Transilvaniei. Feleacul apare la «linia de demarcaţie» între aceste autorităţi şi la egală distanţă între domeniile transilvane ale lui Ştefan (Ciceu, la nord, şi Cetatea de Baltă, la est). În context latin şi grec delicat, mitropolia avea nevoie de un garant de rit grec, de care atît Constantinopolul, cît şi Roma să aibă nevoie. El a fost Ştefan, vasalul regelui ungar, cel mai important monarh din aria de jurisdicţie, nominală, a Patriarhiei Ecumenice, unicul cruciat ortodox al Romei la acea vreme. Implicarea sa răspundea nevoii sale de prestigiu şi s-a dovedit profitabilă politic, cum a arătat-o şi anul 1497. Este posibil ca, în cazul în care ea nu a fost numai rezultatul ambiţiilor transilvane ale lui Petru Rareş, episcopia de la Vad să fi fost creată în timpul lui Ştefan pentru susţinerea (canonică) a mitropoliei de la Feleac, care, prin Vad şi Peri, ar fi dispus astfel de «infrastructura» ecleziastică şi sinodală necesare funcţionării ei corecte.
- Ce ar putea fi de reţinut la capătul acestei treceri prin istoria celor doi monarhi?
- Alături de Matia, Ştefan a fost primul crăişor al românilor (valachorum regulus). Aşa îl numea elita ungară şi aşa l-a consemnat Antonio Bonfini, cronicarul oficial al lui Matia. Prima dată «titlul» a fost o mare acuză a elitei ungare la adresa lui Matia. Aparatul umanist al regelui, specializat în «extragerea» romanităţii glorioase din originea valahă a lui Iancu şi Matia, l-a transformat în elogiu. Bonfini l-a numit admirativ pe Ştefan crăişor al românilor la 1492, cînd i-a blocat pe turcii şi pe tătarii care vroiau să atace Transilvania. Tot în acest plan, ar fi de reţinut că, imediat după victoria căpitanilor săi de la Cîmpul Pîinii (1479), Matia a lansat ideea strămoşilor valahi ai lui Mehmed II. Imediat după, sultanul şi regele au început să corespondeze ca rude de sînge (apoi, aşa au făcut cu Matia şi fiii lui Mehmed, Baiazid şi Djem). În cele din urmă, ar fi poate de reţinut că nu întotdeauna ceea ne atrage/ interesează pe noi, acum, a fost considerat relevant în epocă. Este des elogiat discursul lui Ioan Ţamblac, unchiul lui Ştefan, din faţa senatului veneţian (1477). Senatul a aplaudat cuvîntarea prin care se promitea luptă eternă pentru cruce, în schimbul susţinerii (financiare) a lui Ştefan. Era în fapt un şantaj (motivat însă) frumos prezentat. Iar Veneţia a reacţionat imediat pe măsură. Unii din spionii de la Veneţia nici măcar nu s-au mai preocupat să trimită acasă un rezumat al discursului lui Ţamblac. Au expediat doar ce se «trimisese pe surse» din aparatul republicii la trei zile după prezentare. La 1475, din afaceri cu prizonieri genovezi, «furaţi» de la turci, Ştefan făcuse un profit care se apropia de bugetul papalităţii pe un an. Atunci, Roma şi Veneţia închiseseră ochii. Aveau nevoie de el. La 1477, Ştefan nu mai avea însă succesul de la Vaslui în spate. El avea eşecul de la 1476 de decontat.
Interviu realizat de
Cosmin PURIŞ