Imunitatea politică

Radu VIDA

O nouă găselniţă, dar de sorginte foarte veche, îşi face loc în mentalul colectiv: ridicarea imunităţii prezidenţiale. Ideea a făcut valuri şi, evident, lumea s-a împărţit în tabere pro şi contra. Şi, peste noapte, au reizbucnit pasiuni, patimi, decantînd ură nesfîrşită şi iubire necondiţionată. Ba, mai mult, de la anunţul domnului Călin Popescu Tăriceanu cum că "ar trebui să ne gîndim…", lucrurile au evoluat în cazul domnului Gheorghe Funar: "…ar trebui să eliminăm din textul Legii (Constituţiei n.n.) prevederile referitoare la imunităţi pentru preşedintele României, parlamentari şi miniştri".
Putem înţelege (sigur, fără să fim de acord) ranchiuna pe viaţă a fostului prim ministru liberal, dl.C.P. Tăriceanu. Domnia sa uită însă un lucru esenţial: chiar şi cînd se referă la proceduri pe termeni scurt, politica vizează o perioadă mai îndelungată, aşa că, imunitatea prezidenţială nu se referă la duşmanul etern al domniei sale, dl. Traian Băsescu. Fie şi în condiţiile unei presupuse dictaturi (care, între noi fie vorba, mi se pare imposibilă în condiţiile evoluţiilor de astăzi), vor exista, inevitabil, alţi şi alţi preşedinţi, alţi şi alţi parlamentari şi miniştriabili, care să conducă destinele românilor. În cazul d-lui Funar lucrurile par şi mai grave: atacul direct la adresa parlamentarilor (din rîndul cărora a făcut parte şi domnia sa) reprezintă o subtilă alianţă la ideea băsesciană de distrugere a credibilităţii, şi aşa fragile, a parlamentarismului şi revenirea la un fel de Mare Adunare Naţională, cu "faţă umană" şi obedientă.
În economia de timp a istoriei, România a parcurs o etapă relativ scurtă de democraţie parlamentară, simptomatice fiind, mai degrabă, ocîrmuirile de "mînă forte". Faţă de 300-400 sute de ani de decantare şi sedimentare a parlamentarismului adevărat (Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii) România se poate… lăuda cu vreo 10-15 ani de parlamentarism adevărat şi interbelic. Cei 20 de ani, scurşi de la balamucul din ’89 n-au reuşit să alcătuiască o clasă politică credibilă. Vinovaţi pentru acest lucru sînt doar comportamentele politicienilor faţă de problemele de legitimitate şi lupta lor mîrşavă de subminare a celuilalt. Nu dezbaterea de idei, ci terfelirea dîmboviţeană, de inspiraţie fanariotă, a dus la imaginea proastă despre cei mai înalţi demnitari. Iar atacul direct – fără precedent ! – la adresa Parlamentului, prin reducerea acestuia şi ciuntirea atribuţiilor sale, nu face decît să susţină ideea expusă mai înainte.
Nu vreau să dezvolt conceptul de imunitate politică, pentru simplul fapt că toată lumea ştie ce este aceasta şi cum se consumă ea în viaţa de zi cu zi. Sigur că invocarea unor abuzuri (prezidenţiale, parlamentare şi ministeriale) ar putea da cîştig de cauză aparentă acelora care se aliniază şi vor ca şi… capra vecinului să sucombe. Cu toate acestea, însă, n-aş vrea ca un viitor preşedinte, parlamentar sau ministru căruia eu, cetăţean cu tot felul de probleme, i-am delegat puterea pentru a mi le rezolva, să aud, zic, că vreunul din cei enumeraţi a fost tras de mînecă doar pentru că a călcat, voluntar sau involuntar, într-o balegă. Ba, femeia de serviciu a vreunei instituţii de stat (pe loc) să-l pună pe domnul demnitar să-şi spele singur cestiunea urît mirositoare. Neîndoielnic, beneficiarul imunităţii politice trebuie să se… subţieze în folosirea acestui drept şi, pînă la urmă, obligat de a se pune, realmente, în slujba celor mulţi. Dar asta cere timp, şcoală şi, mai ales, o societate care să nu aibă problemele pe care le avem noi.
Acum!

Articol citit de 122 ori - trimite unui prieten printeaza

CITEŞTE ARTICOLE DIN ARHIVA ACESTEI PAGINI: