12 mai 1919 – punctul de început al existenței Universității românești din Cluj

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă cu prezentarea unui moment extrem de important pentru învăţământul superior românesc din Cluj: preluarea în 12 mai 1919 de către autoritățile românești a universității clujene. 

„Ziua de 12 Maiu este pentru Universitatea Daciei Superioare o zi de îndoită aniversare; ea ne reamintește deopotrivă ziua nașterii acestei Universități, la 1581, ca și pe aceea a renașterii ei, la 1919” afirma profesorul Onisifor Ghibu în debutul uneia dintre conferințele sale dedicate istoriei învățământului superior în limba română la Cluj.

Într-adevăr, în primăvara lui 1919, în urbea de pe Someș a avut loc un moment de mare însemnătate culturală, primul dintr-o serie de evenimente care au întemeiat tradiția academică românească de pe teritoriul Transilvaniei. La 12 mai, reprezentanții autorităților române, sub coordonarea lui Onisifor Ghibu, pe atunci Secretar general al Ministerului (Resortului) Cultelor şi Instrucțiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, au preluat de la maghiari întreg patrimoniul Universității Francisc Iosif, care funcționase la Cluj începând din 1872.

Dorința existenței unei universități în care să se predea în limba română nu era de altfel una nouă, ea fiind exprimată încă din timpul revoluției de la 1848, când la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai s-a luat în discuție ideea unei instituții academice românești, care să fie susținută din bugetul statului. Condițiile favorabile punerii în practică a acestui proiect nu aveau însă să fie îndeplinite decât la sfârșitul Primului Război Mondial, mai precis după Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Vechiul Regat, în urma votului de la Alba-Iulia.

Modalitatea concretă în care avea să fie creată o universitate românească în Ardeal a suscitat în 1918-1919 multe dezbateri și luări de poziție, atât din partea elitei intelectuale și politice transilvănene, cât și a unor personalități românești de la sud de Carpați. În principal, la nivelul opiniei publice au fost luate în considerare două abordări, și anume: o naționalizare a universității maghiare clujene, respectiv fondarea unei universități complet noi la Cluj. Printre cei mai implicați în propunerea de soluții pentru crearea celei de-a treia Alme Mater românești s-au numărat arheologul Vasile Pârvan, dr. D. Negru și istoricul Nicolae Iorga. Dintre aceștia, Iorga a fost singurul care, din anumite rațiuni, a făcut parțial figură discordantă, căci era de părere că universitatea românească din Transilvania nu trebuia să funcționeze la Cluj, ci într-o altă localitate. Marea majoritate a celor care s-au exprimat pe acest subiect aveau însă să susțină ideea unui Cluj – capitală academică românească, deși realizarea universității aducea cu sine variate provocări. Trebuie de asemenea să subliniem faptul că, până la urmă, modul în care a luat ființă învățământul superior românesc din Ardeal a îmbinat într-un mod fericit ideea de continuitate academică cu aceea de noutate, astfel că putem vorbi de o reală refondare sau reîntemeiere a universității clujene.

Alegerea datei de 12 mai 1919 pentru a face trecerea Almei Mater de la maghiari către români nu fusese întâmplătoare. Atât contextul intern, cât și cel internațional au influențat atitudinea și acțiunile Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei). Pe de o parte, începuseră deja în capitala Franței, la Paris, lucrările Conferinței de Pace, iar la 7 mai 1919 Germaniei îi fusese prezentată prima variantă a tratatului de pace cu Puterile Antantei, anunțând-se astfel câteva din liniile directoare care aveau să organizeze continentul european după Marele Război. Pe de altă parte, la acea dată, România se afla într-un conflict militar cu Ungaria, unde bolșevicii dominau scena politică, pericolul răspândirii acestei ideologii și în alte țări din Europa Centrală și de Sud-Est fiind unul foarte real.

Preluarea universității maghiare a fost pregătită cu multă grijă și atenție la detalii. Consiliul Dirigent l-a împuternicit în 7 mai 1919 pe Onisifor Ghibu să supravegheze întreaga operațiune și să găsească soluțiile cele mai bune în acest sens. Între 7 și 9 mai, Ghibu a trimis telegrame către o serie de profesori români din cele mai renumite licee din Ardeal, rugându-i să vină la Cluj în 11 mai și să îl ajute în demersurile de preluare. În paralel, prin intermediul Prefecturii clujene, universitarii maghiari au fost solicitați ca până în data de 12 mai, ora 10, să depună jurământ de fidelitate către statul român, ceea ce ar fi echivalat cu recunoașterea noii situații politico-juridice a Transilvaniei. Corpul didactic și administrativ al Universității maghiare nu a acceptat să se conformeze cererii primite, argumentându-și refuzul printr-o adresă oficială, care conținea numeroase referințe la prevederile Convenției internaționale de la Haga din 1907, semnată și de statul român.

Prin ordinul nr. 4336 emis de către Consiliul Dirigent, și antedatat cu data de 12 mai, s-au stabilit procedurile de urmat în această situație. Documentul, semnat de Valeriu Braniște, șeful Resortului (Ministerului) Cultelor şi Instrucțiunii Publice, preciza următoarele cu privire la rolul lui Onisifor Ghibu: ,,Denegând profesorii de la Universitatea din Cluj jurământul de fidelitate față de Maiestatea Sa Regele Ferdinand I și față de Consiliul Dirigent Român […] te autorizez să te prezinți de urgență la Cluj, unde cu ajutorul Prefectului orașului și al celorlalte organe ale vieții de Stat, vei lua în primire Universitatea, dimpreună cu întregul ei inventar și cu toate instituțiunile dependente de ea, instituind pentru supravegherea lor un număr corespunzător de persoane potrivite.” Într-adevăr, la 12 mai 1919, profesorul Ghibu se afla deja în urbea de pe Someș, alături de colegii pe care îi convocase să i se alăture. În urma răspunsului dat de către conducerea Universității Francisc Iosif în chestiunea jurământului s-au început procedurile de preluare. Fiecare membru al delegației române fusese instruit să se deplaseze către anumite clădiri sau compartimente ale Universității, fiind însoțiți de câțiva studenți și de câte doi soldați din garnizoana Clujului. Echipele astfel formate au pornit spre punctele desemnate la ora 10.45.

Către Rectorat s-au îndreptat Onisifor Ghibu, împreună Nicolae Drăganu, și studentul Ovidiu Sârbu, alături de care s-a aflat și prefectul Clujului, Valentin Poruțiu, și un reprezentant al armatei române. Delegația a fost întâmpinată de către rectorul Schneller István, care a ridicat din nou obiecții formale referitoare la revendicările românești. Iată ce consemna procesul verbal de predare-primire a universității clujene: ,,Rectorul universităţii, dr. Schneller István, reiterând principiile şi argumentele formulate în adresa destinată prefectului, a protestat împotriva preluării universităţii, declarând că se supune numai în cazul recurgerii la forţă şi că va face predarea efectivă numai dacă se va întocmi un inventar. După aceasta, maiorul Ioan Vasiliu, în calitate de reprezentant al armatei, a exercitat uzul de forţă punând mâinile pe umerii rectorului şi somându-l să se conformeze. Rectorul a cedat în faţa recurgerii la forţă”. A fost vorba, după cum se observă de o folosire absolut simbolică a forței, aceasta mai ales pentru a sublinia faptul că partea maghiară nu dorea să cedeze instituția, dorind să aștepte reglementările finale ale Conferinței de Pace privind Transilvania.

În timp ce la Rectorat se desfășurau aceste negocieri, scene aproape similare aveau loc și la celelalte Facultăți, respectiv la Facultatea de Drept, cea de Medicină, la Facultatea de Matematică şi Ştiinţe Naturale și la Facultatea de Filosofie, Litere şi Istorie. Delegații români s-au prezentat și la Biblioteca Universității, precum și la Institutele de Mineralogie și Chimie, Institutul de Fizică, administrația și cantina universității (Mensa Academică), Clubul Atletic, etc. Se cuvine să remarcăm aici faptul că din componența echipelor care au participat la preluarea universității maghiare au făcut parte mulți reprezentanți originari din zona Năsăudului, profesori la Liceul Grăniceresc din localitate, confirmând astfel rolul avut de această instituție în formarea elitelor culturale românești, la fel cum o făcuseră de-a lungul timpului și școlile românești de la Blaj sau de la Brașov. Printre năsăudeni îi enumerăm pe Valer Seni, implicat în preluarea serviciilor administrative universitare și a Clubului atletic (Clubul de gimnastică şi scrimă) al Universității Francis Iosif, pe Vasile Bichigean, care s-a ocupat de preluarea Bibliotecii Universității, dar mai ales pe Nicolae Drăganu, care avea să rămână în mediul academic clujean, devenind chiar și rector al Universității românești, în anul 1931-1932. Un alt nume cunoscut care a fost solicitat de către Onisifor Ghibu să se prezinte la Cluj în 12 mai 1919 a fost Alexandru Borza, pe atunci profesor la Liceul din Blaj și ulterior numit și el profesor universitar, acesta preluând patrimoniul Facultății de Matematică și Științe Naturale.

De asemenea, după cum menționează și multe mărturii ale vremii, o mare parte dintre studenții sau medicii implicați în evenimentele din 12 mai erau tineri care învățaseră în limba maghiară la Cluj și care abia așteptau să își poată continua pregătirea universitară sau cariera profesională într-un mediu românesc. Spre exemplu, la Clinicile Universitare, trei dintre cei patru medici români angajați în aceste instituții, mai precis Coriolan Tătaru, Constantin Stanca, Alexandru Nemeș au fost cooptați în echipa care a intrat în posesia spitalelor clujene în numele statului român.

Constantin Stanca avea să descrie de altfel cu acuratețe atmosfera sobră, dar deopotrivă civilizată în care s-a realizat preluarea și predarea patrimoniului Universității maghiare Francisc Iosif: ,,Comisia a fost duios atinsă de scena ce s-a petrecut la preluarea Institutului de Anatomie. Titularul acestei catedre era profesorul Dr. David, în vârstă de 70 de ani; se bucura de un renume de savant…Am intrat cu firească sfială la acest veteran al științei la care am stat și eu ca demonstrator [preparator – n.n.] vreme de un an, în care timp am putut să mă perfecționez cu studiul anatomiei, ceea ce mi-a folosit apoi în viață nespus de mult… Am crezut că vor urma cuvinte grele de ocară, doar era cel mai vechi profesor al Facultății. Blând și domol, ne-a răspuns: « Nu sunt deloc surprins de prezența dumneavoastră aici; sunt mulțumit că nu străini, ci elevi de ai mei au venit ca să-mi ofere să depun jurământul pe o nouă coroană, ce de azi încolo va conduce destinele frumoasei Transilvanii. Nu o pot recunoaște, căci nu am dezlegare din jurământul vechi. Nu sunt disperat că, la bătrânețile mele înaintate, trebuie să plec așa cum voi pleca de la această catedră, pentru că am lucrat mai bine de 40 de ani, fără întrerupere, cu caldă pasiune. Tot ce vedeți aici e realizarea mea. Nu mă miră deloc că istoria și-a schimbat cursul. O lume va răsări aici și dumneavoastră aveți să o cultivați, precum noi am cultivat-o timp de 10 secole pe aceea în care am trăit, au trăit strămoșii noștri împreună cu noi și dumneavoastră și înaintașii dumneavoastră »”.

Ziua de 12 mai a decurs așadar fără incidente, astfel că seara, la orele 20.00, profesorul Onisifor Ghibu putea raporta către Consiliul Dirigent, la Sibiu, că încheiase cu succes misiunea care îi fusese încredințată. Începea de acum un drum lung, nu lipsit de riscuri, care trebuia să valideze din punct de vedere științific și managerial noua instituție academică. Procesul de întemeiere al Almei Mater Napocensis avea să se finalizeze, după alte câteva episoade semnificative, prin Serbările oficiale de inaugurare din 31 ianuarie-2 februarie 1920, la care aveau să participe Familia Regală a României, delegați din partea marilor universități europene, ale altor instituții academice și de cultură din România, membri ai guvernului, etc.

Spiritul de toleranță și de deschidere pe care avea să caracterizeze noua instituție de învățământ superior, pe care părinții ei fondatori s-au străduit să îl imprime între zidurile Almei Mater, a fost succint exprimat de către cuvintele Regelui Ferdinand I: ,,Așezată într-o țară în care diferitele naționalități au trăit fiecare viața ei proprie culturală și intelectuală, în raport cu aspirațiunile lor etnice și cu puterile lor civilizatoare, Universitatea are frumoasa menire de a deschide ușile sale tuturor acelora care au dorința să se încălzească la razele luminii ei arzătoare, dovedind lumii întregi că în România întregită știința nu face deosebire cărui neam aparține tânărul studios. Cu aceeași dragoste îi va primi pe toți sub aripile ei materne”.

CS II dr. Ana-Maria Stan,

Muzeul Universității
Babeș-Bolyai, Direcția
Patrimoniu Cultural Universitar

APEL

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar face apel, pe această cale, la cititori să sprijine procesul de recuperare de acte, obiecte şi documente legate de istoria universităţii clujene precum și a celor care au aparținut foștilor profesori ai Universității clujene în vederea conservării și valorificării lor științifice prin păstrarea lor în fondul Personalități UBB, constituit la Serviciul Arhivă din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, UBB. Cei interesați să pună la dispoziția Universității clujene astfel de documente și obiecte se pot adresa la telefon: 0264405300, int. 5860.

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *