|
Ultima carte a poetului Marcel Mureșeanu, Monede și monade, vol. III, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2009, este una care te prinde cu delicatețe în mrejele ei, te seduce discret, dar definitiv. Magia cuvîntului, puritatea metaforei, tonalitatea profundă a cărții, totul te acaparează. Asiști la o sărbătoare a cuvîntului care, mînuit de poet, construiește neîncetat. Fiecare fărîmă din carte întregește un tot, un univers unic: fiecare are chipul său, un alt gust, o altă culoare, fiecare poartă pe umeri o altă povară a ființei. Ansamblul nu poate fi înțeles decît fragmentat, pas cu pas, revelația ideii vine odată cu revelația irepetabilă a metaforei.
În fascinanta odisee pe care mi-a propus-o cartea am pornit cu emoție, cu o grabă încetinită permanent de vocea poetului care mă oprea neîncetat la răscrucea cuvîntului, care mă invita să meditez, să mă bucur de straiele sale noi, de tonurile sale unice. A răsărit și ideea: aforisme, poeme? Da, vinovată idee, izvorîtă dintr-un viciu de a căuta tipare, de a stabili analogii, de a compara, clarifica, analiza. Întrebarea s-a stins singură, firesc. "Monedele și monadele" sînt mici bijuterii ce reflectă armonia și înțelepciunea, bucuria și tristețea, "căutarea și negăsirea", paradisul și infernul uman, cu atît mai valoroase cu cît, într-o maximă concentrare a ideii, surprind într-o scurtă respirare esența, compunînd, la fel ca piesele unui puzzle, un spațiu ce se întregește treptat.
Poetul este un contemplativ, preocupat de nuanțe, sensibil, înzestrat cu un umor fin, candid, mirat, lucid, detașat, niciodată indiferent, rebel, înzestrat cu o profundă percepție a tragicului. Evadînd mereu din prezent, din "această închisoare de maximă siguranță", el știe să trăiască veșnic prin cuvînt. Preocuparea pentru logos, pentru creație, revine mereu: "La streașina logosului, cuiburi de privighetori fără limbă!"., "Nu vreau să fiu decît un detailist al inegalabilului angrosist care este Creatorul"., "Un cuvînt se prinde întotdeauna cu ventuzele ultimelor sale silabe de peretele de sticlă al înțelesului"., "Cuvîntul e ca un scorpion: atacă numai cînd este provocat și își poartă, fără nici o excepție, acul ca ultim segment al ființei sale"., "Ultima piatră și cea mai grea, de pe mormîntul unui autor, este opera sa. Ea va face toate nebuniile, ca stăpînul ei să fie uitat!", "Nimic mai de preț în poezie decît Divina Gratuitate!", "Dezvăluind, metafora ascunde"., "Poezia- un mal de vivre!". Poetul nu se sfiește nici să demaște discret beția de cuvinte sau impostura literară, critica este însă făcută cu iubire, cu delicatețe: "Cînd versul tinde să fie mai lung decît rîndul paginii, conținutul lui riscă să se verse pe pantalonii autorului".
Toate detaliile lumii sînt analizate cu grijă, interpretate și lăsate apoi să pătrundă în pagina albă cu chipuri noi, zămislite de observatorul poet, reinventate, învăluite în inefabila haină a frumuseții: "Pe ultimul om îl va îngropa sufletul său"., "Pe mîna lui Christ, un porumbel trist!", "Sap la rădăcina rîului și dau de oasele mele"., "Un măr inocent cade din ram pe trupul moale al moliei, strivindu-l"., "Tocmai am ajuns într-un sat prin care nu trece cerul! zise cocorul din vîrful unghiului"., "De-a Curcubeul stătea pe cer Dumnezeu!", "Nimic altceva nu-i întunericul decît lumina întristată!", "Legat la ochi, un trandafir este scos la lumină"., "Noaptea se pregătește pîngărirea zilei!". Toate micile detalii sînt îmbrăcate în metaforă. Cum altfel ar putea privi Marcel Mureșeanu în jurul său dacă nu cu ochiul cercetător al poetului?
Revine mereu în text vocea Cocoșului de Tablă (chip alegoric, la fel ca și cel al Temnicerului), înțeleptul care analizează lumea, el devine sfătuitor, observator al micilor și marilor evenimente umane, pe care le notează cu bonomie, cu detașare. Textele capătă cînd tonalități grave, liturgice, cînd nostalgice: "La început a fost Uimirea și Uimirea era de la Dumnezeu!", "Sînt ore cînd se primenește Paradisul și atunci sîntem alungați de-acolo"., "Costisitoare caravană și tragică este aceea care pleacă în căutarea timpului pierdut".
Poetul, blînd judecător al lumii, tămăduitor al sufletului, veșnic mirat de spectacolul pe care doar el îl poate descoperi, pe care doar el îl poate inventa, ne conduce într-un spațiu unic, privit cu tristețe, cu bucurie, cu spontaneitate, de un revoltat, dar și de un înțelept. Lumea există doar atîta timp cît ochiul creatorului o descoperă: irepetabilă, fascinantă.
Rodica MATIȘ
|
